.Am în vedere aici alcătuirea dramatică, intitulată Evangheliştii a Alinei Mungiu Pippidi, lucrărică dată la iveală în 1992, premiată în acelaşi an de UNITER şi publicată în broşură în anul 1993 de către editura Unitext, reluată în 1997 în volumul Moartea lui Ariel, la aceeaşi editură. Este o înscenare fără nici o valoare artistică, urmărind doar o finalitate ideologico-propagandistică, în (ne)buna tradiţie eretică. Autoarea îşi justifică avortonul literar prin necesitatea de a contracara efectele „nefaste” ale creştinismului asupra conştiinţei oamenilor/românilor. „Am rămas iarăşi în urma europenilor în ceea ce priveşte modul de a gândi: suntem retrograzi, primitivi, îmbâcsiţi de dogme religioase anacronice. Occidentalii sunt eliberaţi de interdicţiile creştine”. Este evident că aceşti eliberaţi de dreapta credinţă, asemenea Alinei Mungiu Pippidi, sunt nişte creaturi rătăcite, fără nici un reper spiritual transcendent, indivizi care „vegetează” aidoma animalelor, al căror scop este îmbuibarea-reproducerea. De aceea, asemenea trupuri mişcătoare sunt, prin definiţie, înapoiate, primitive, şi retrograde. Ce ne propune maculatura academicienei civice? Un om nou, cu ideea fixă a progresului în cap, cu dorinţa bunăstării şi satisfacţiei trupeşti, o lume de homosexuali, pedofili, drogaţi, imorali, înşelători, o lume desacralizată, golită de credinţă, tradiţie, istorie, patrie, limbă. Stomac şi sex. Ea plasează acţiunea piesei într-o academie elenă din sec. VII, ( după un model foarte actual, autoarea, după cum se ştie, este diriguitoarea unei societăţi academice ateiste). Cei patru evanghelişti şi Pavel, un intrigant, capul tuturor răutăţilor (idee preluată de la Cioran), redactează, supravegheaţi, la comanda acestuia, pe bani mulţi, textul Evangheliilor, plagiind şi contrafăcând, adaptând totul, astfel încât să propună lumii un mit hristic. În atmosfera infracţională, plină de promiscuitate şi perversitate, evoluează şi un Isus handicapat, cam dus cu mintea, şi o femeie uşoară, parteneră a tuturor personajelor. Aşadar, în piesă, avem de a face cu nişte falsificatori, nişte înşelători abjecţi şi infami, dar cu numele Sfinţilor Apostoli şi Evanghelişti. De unde ar rezulta că şi Scripturile sunt nişte minciuni bune de prostit naivii. Nu vi se pare că suntem în plin bolşevism şi că avem de a face cu o «operă» care «salvează» masele de obscurantism şi misticism? Nu e nici o diferenţă, doar că acum biserica şi credinţa trebuiesc făcute praf în numele luminilor marelui Occident civilizator. Şi pustiitor de conştiinţe, am adăuga noi.
Alina Mungiu-P. (AMP) consideră că doar creştinismul ne împiedică să „progresăm” şi să fim asemenea vest europenilor emancipaţi. Această academician dr. (ing.?) s-a gândit că „răul trebuie tăiat de la rădăcină, ca să dispară basmele despre fiul lui dumnezeu”. Deci, în plenitudinea maladivei sale imaginaţii a conceput, cu sămânţa diavolului, o piesă-caricatură, în care cei patru evanghelişti sunt nişte scribi năimiţi, puşi să inventeze toate bazaconiile despre Isus (aşa scrie ea numele lui Dumnezeu, cu un singur i!), fiind îndrumaţi şi sponsorizaţi de ticălosul Pavel apostolul (ideea aceasta nu e nouă, o întâlnim frecvent în scrierile unui neam care îl prigoneşte de 2000 de ani pe Hristos). Paradoxul acestei personulităţi, AMP, este că se preface a lovi modul de gândire comunist (făţărnicie uşor depistabilă), dar slujeşte, în fapt, o idee mult iubită de comunişti: batjocorirea celor sfinte ale creştinismului. Vă mai amintiţi, o altă “academiciană”, polimerizată, a dat sentinţe asupra Bisericii Sfânta Vineri: “Să dispară porcăria asta de aici!” La nici 20 de ani de la acea întâmplare, o altă “acade(mică)” loveşte şi mai perfid în Biserica noastră: ea nu mai dărâmă ziduri, ci ţinteşte Biserica din sufletele noastre. Înscenează şi scrie lucruri de-a dreptul mizerabile despre Sfinţii Apostoli şi despre Hristos Dumnezeu, făcând din ei nişte mafioţi decăzuţi, intriganţi, perverşi, după chipul lumii demonizate de astăzi, astfel încânt cititorilor şi spectatorilor să le fie spălate creierele de orice urmă a sacrului. Şi UNITER-ul premiază tocmai această scursură, zis literară. Să nu ne mirăm, să ne crucim: trăim în epoca răsturnării valorilor, a secătuirii imaginaţiei artistice, intrată sub înrâurire diavolească. Perplexitatea noastră este cu atât mai mare, cu cât ştim că autoarea maculaturii “Evangheliştii” este absolventă a Facultăţii de Medicină, ca şef de promoţie, şi are un doctorat în psihologie socială. Sfinţii doctori fără de arginţi tămăduiau lumea fără să aibă specializări şi doctorate. Însă o doftoroaie de azi îmbolnăveşte mintea oamenilor cu idei stricate, corupte, josnice, triviale. Aceasta se întâmplă fiindcă s-a retras harul lui Dumnezeu (pe care Alinuţa, oricum l-ar fi refuzat!) şi pe terenul rămas viran – a se citi, mintea ateilor – bântuie duhul antihristic. Răbufnirile unui cuget malefic, ura împotriva creştinilor, rătăcirile de la adevărurile de credinţă ortodoxă, abandonarea principiilor sănătoase de viaţă româneşti, convingerile de conjunctură, ploconirea la ideile Occidentului aflat în impas moral şi religios, experimentele maladive şi incontrolabile, lestul imund al unei spiritualităţi pervertite, furia zămislită în propria mansardă, duhul antihristic, toate, învălmăşite într-o viziune scălâmbă, autoarea le pune pe seama unor personaje decăzute, şterse, “globalizate”, dar cu numele apostolilor şi al Mântuitorului. Numai dracul putea râde la o asemenea mascaradă. Şi totuşi, unii ziarişti, unii critici literari, mânuitori de idei hâde, numesc proasta alcătuire drept «operă de artă». Dacă această însăilare de banalităţi şi scursură de venin, această obscenetă, «Evangheliştii», este operă de artă, atunci «Divina comedie» ce este? Dar «Quo vadis»? Dar epopeea «Ghilgameş»? Cum poate fi operă de artă un kitsch? Avem nefericirea să trăim vremuri când non-arta este elogiată din snobism şi valorizată din interes pentru propagarea ideilor nocive. Aşa se întâmplă cu pictura oribilă, cu poezia obscenă, cu muzica zbierată, cu proza vrăjitorească şi imorală, cu emisiunile tv lubrice. Toate aceste deşeuri subculturale usucă astăzi sufletele tinerilor.
Vulgarizarea temelor şi subiectelor biblice constituie bucuria nebunilor şi ateilor. Lăudătorii “Evangheliştilor” se dovedesc a fi robi, ca şi autoarea piesei, de altfel, ai ideologiei materialiste şi luptători înverşunaţi împotriva lui Dumnezeu. Prin piesuţa aceasta, montată la Iaşi, în 2005, de un dubios regisor francez, Alina Mungiu Pippidi îşi propune să termine o dată cu creştinismul : «Când o să gândim şi noi, românii, (liber) ca occidentalii (mai exact: ca francezii)?” Asta însemnă că liber cugetătoarea noastră scrie şi acţionează cu un scop vădit: descreştinarea românilor. De altfel, toate piesele din cartea ei “Moartea lui Ariel”, în care este inclusă şi «Evangheliştii», vizează aceeaşi ţintă. Fericitul Augstin afirma, cu multă vreme în urmă : «Cine fuge de Dumnezeu nu are unde să ajungă decât tot la El». Ne putem închipui cum va veni Alina în faţa lui Dumnezeu cu blasfemia «Evangheliştii» în mână? Cum se va disculpa ea în faţa Criticului Suprem? Oare va continua să pledeze şi acolo pentru eliberarea conştiinţelor de misticismul creştin?
Un jurist francez, despre care AMP a auzit desigur, spunea : «Daţi-mi trei cuvinte scrise de cineva şi eu îl condamn la moarte». Acelaşi lucru îl face şi heretica noastră cu Sfinţii Evanghelişti: le răstălmăceşte cuvintele astfel încât cititorul să creadă că tot ce s-a scris prin revelaţia Duhului Sfânt este o minciună, o legendă inventată de nişte scribi, la comanda Apostolului Pavel. Această făcătură (asemenea celei a lui Dan Brown, din „Codul lui DaVinci”) poate dinamita vreo minte labilă, dar tot un deşeu literar rămâne. Pentru că au existat, în istorie, şi scriitori mai talentaţi decât doftoroaia ratată, care şi-au propus să-L lichideze pe Dumnezeu şi s-a ales praful şi cenuşa de «opera» lor. De 2000 de ani, pe faţa pământului s-au perindat tot felul de pipizi şi pipide, s-au dezumflat sute de erezii (=opinii), mii de secte „s-au luat de piept cu Dumnezeu” şi au pierit toate în întunericul uitării. De n-ar fi aşa, nu ar mai fi trebuit să vină alţii, precum Alina Mungiu, să se lupte şi ei cu Hristos şi cu Biserica Lui, pe care, ştim, nici porţile iadului nu o p0ot birui. Oricât ar trudi pigmeii aceştia şi defăimătorii lui Dumnezeu să o dărâme, nu vor putea nici să clatine, nici să surpe Biserica Ortodoxă.
RSS 2.0