Cale de mijloc nu mai există!

Ştim şi credem că în paşapoartele biometrice, în buletinele biometrice, în toate actele care se prefac acum de către instrumentele statului (permise de conducere, carduri bancare dar şi de altă natură – pentru deschiderea uşii, a luminii electrice etc., de călătorie la metrou, de asigurare medicală) există microcipul cu cod de bare 666. Mai ştim că toate actele electronice se vor aduna, în curând, într-un singur card biometric, după care acesta se va contrage în microcipul cu semnul fiarei şi se va implanta sub pielea mâinii drepte sau a frunţii fiecărui om. Aceasta va fi lepădarea de Hristos şi înregimentarea, prin semnătură şi primire de bună voie, chiar dacă voia e silită (Apoc. 13, 16), în oştirile morţii veşnice ale lui Antihrist. Ştim şi credem acestea din Sfânta Scriptură, din proorociile Sfinţilor Părinţi, din sfătuirile duhovnicilor contemporani. Altfel spus, le credem şi le ştim de la Duhul Sfânt Care a intermediat pentru noi, prin aleşii Săi, învăţătura şi prevestirile despre aceste vremuri. Le ştim şi le credem, nu ca pe o poveste din alte timpuri, ci ca pe fapte de viaţă pe care le trăim acum. Ce spune un document administrativ al înaltei conduceri bisericeşti, Hotărârea 638 din 25 februarie 2009, despre acestea? Zice că sunt „opinii confuze şi contradictorii cu privire la noile paşapoarte biometrice” (art. 5) care s-au preschimbat în reacţii îndoielnice, numite „reticenţe faţă de paşapoartele biometrice” ale unor persoane (art. 3). Purtătorii de cuvânt ai Duhului Sfânt ne avertizează că a venit vremea semnului fiarei şi că urmează să ne pecetluiască. Purtătorul de cuvânt al înaltei ierarhii ortodoxe româneşti ne admonestează de ce credem în cuvintele trimise nouă de Dumnezeu, înfruntându-le cu epitete aspre şi descalificante, „confuzii şi contradicţii”, iar reacţia prevăzătoare a oamenilor e taxată ceva mai blând, „reticenţă”. Dar oare de când e Dumnezeu „confuz şi contradictoriu”? Cam din acelaşi timp de când l-a scos Satana de „mincinos”: „Nu, nu veţi muri… ci veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 4-5), altfel spus: „V-a minţit, măi, ca nu cumva, mâncând din pomul oprit, să fiţi şi voi ca El, dumnezei”. Atunci a venit căderea, pe care o urmăm şi noi, pentru că aceia n-au avut frică de Dumnezeu, ci l-au crezut mai mult pe Satana. Acum predania Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi e scoasă de mincinoasă, prin nişte sinonime jenante: „confuză şi contradictorie” (Cine se contrazice pe sine? Mincinosul!; Cine e neclar şi încurcat în ale sale? Mincinosul!). Mesajul subtextual este asemănător cu acela din proto-întâmplarea edenică: „Nu, nu veţi cădea, de veţi lua actele biometrice; nu, nu vă veţi lepăda, de veţi primi microcipul!” Oare Sfinţii din cer, care s-au sfinţit, prin veacuri, pe acelaşi deal de unde a pornit mesajul acesta, vor tăcea? Dumnezeu le ascultă protestul şi rugăciunile! Bun gând. Să-i lăsăm pe cei cu mitre supraînălţate în grija lui Dumnezeu! Ştie El ce le trebuie lor.

Dar noi ce vom face? Vom cădea şi ne vom lepăda de Hristos, la îndemnul viclean şi smintitor al purtătorului de cuvânt al Satanei? Vom primi pecetluirea cu semnul lui antihrist, 666 (treimea satanică)? Majoritatea creştinilor gândesc, în prezent, că nu au încotro, legile euro-atlantice se vor impune vrând-nevrând şi la noi, mai cu vorba mieroasă, mai cu silirea, mai cu ameninţările şi constrângerile, iar microcipul cu semnul fiarei va ajunge la locul lui, pe mâna şi pe fruntea oamenilor. Gând fatalist, strecurat de diavolul în mintea noastră, folosindu-se de chiar textul Scripturii, că fiara va face şi va drege, silindu-i pe toţi prin condiţionarea vânzării şi cumpărării celor necesare traiului material de primirea semnului (Apoc. 13, 16-18). Aşa zice la carte iar duhul lumesc primeşte asta ca pe o predestinare. Dar unde aţi văzut voi la Dumnezeu predestinare? Nu ne-a dat El libertatea completă (pe care Satana voieşte să ne-o răpească, să ne-o încătuşeze prin controlul electronic absolut!)? Oameni buni, vă invit să citiţi cu atenţie Apocalipsa şi să vedeţi că, în acest final de istorie, vor fi două feluri de pecetluiri. Unii vor primi pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor, iar alţii pecetea Antihristului. După libera voinţă a fiecăruia. Ce simplu pare, dar aşa e. Plăgile Apocalipsei, simbolizate de cupele mâniei şi de trâmbiţele îngerilor, năvălesc asupra lumii datorită păcatelor noastre, ale tuturor şi, în substratul lor, sunt chemări (trâmbiţări!) planetare, cosmice, dumnezeieşti la pocăinţă. De ne-am pocăi, aşa cum au făcut toţi cei care s-au sfinţit, Dumnezeu ar amâna petrecerea grozăviilor care se apropie. Nu vrem să ne pocăim, judecata lui Dumnezeu va cădea asupra noastră. Însă vor fi şi din aceia care se vor opune semnului fiarei, vor crede în Hristos până la capăt, se vor lupta cu păcatele lor şi cu silniciile lumii (statul, arhiereii, opinia publică, legile, batjocura, excluderea, oprimările etc.). Cei care păstrează, prin voinţă proprie, harul botezului, îmbrăcămintea lui Hristos pe ei, la momentul cuvenit vor fi însemnaţi de sus: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru” (Apoc. 7, 3). E o protecţie divină care se va revărsa asupra credincioşilor lui Dumnezeu, pentru a-i feri de plăgile apocaliptice: „Li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor” (Apoc. 9, 4). Va să zică vor fi loviţi de chiar îngerii răului doar robii lui Antihrist, cei pecetluiţi cu semnul fiarei. Vremurile se clarifică, proorocite din vechime şi puse în fapt în cotidianul vieţii noastre: „Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui sau pe mâna lui, va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat în potirul mâniei Sale” (Apoc. 14, 9-10). Înţelegem de aici că e poruncă dumnezeiască, întărită de pedeapsa veşnică („se va chinui în foc şi pucioasă”), să nu primim pecetluirea fiarei antihristice. Pe de altă parte, toate conjuncturile social-pământeşti sunt potrivnice robilor lui Hristos şi favorabile 99 la sută pentru primirea microcipului cu semnul fiarei. Împărăţia întunecată a lumii acesteia pare de neînfruntat. Nu-i decât o părere trecătoare, o iluzie învârtoşată a puterii aparent invincibile. Se sprijină pe păcatele noastre, pe ignoranţa (necunoaşterea, neştiinţa) noastră, pe necredinţa şi frica noastră.

Iese fiara din vacarmul păcătos al lumii în care trăim şi, iată, ne sileşte, prin organele statului şi prin vocea purtătorului de cuvânt al ierarhiei ortodoxe („rugaţi-vă, zice un duhovnic contemporan, să nu cadă episcopii!”), dar trebuie să ne silim şi noi să spunem Nu, să ne împotrivim după puteri şi ne va ajuta Cel de Sus: „Datoria noastră este să arătăm buna noastră dispoziţie, anume că nu suntem de acord cu toate acestea şi, prin urmare, că nu le acceptăm. Aşa mici cum suntem, ne vom împlini mica noastră datorie şi marele Dumnezeu […] îşi va face marea Lui datorie şi va muta din loc munţii ridicaţi în faţa noastră” (Ierom. Hristodul Aghioritul, La apusul libertăţii, Sophia, 2006, p. 167). Dacă ne împotrivim, ce vom păţi? Vreţi garanţii anticipate? Dar viaţa veşnică ce e? Părintele Paisie Aghioritul ne sfătuieşte: „Trebuie să ne preocupe tot timpul cum ne vom mântui. Dacă nu ne preocupă acest lucru, vom rămâne legaţi de cele pământeşti şi vom fi mereu scurtcircuitaţi. Când nu uităm că menirea noastră aici, pe pământ, este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, atunci pătrunde în noi neliniştea cea bună” (Patimi şi virtuţi, Evanghelismos, 2007, p. 321). Suntem neputincioşi şi fricoşi? „Iar partea celor fricoşi […] este iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21, 8). Cădem de „frica iudeilor”(Ioan 7, 13), de teama că ne vor înfometa şi ucide? „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul” (Mt. 10, 28), „nu vă spăimântaţi” (Marcu 16, 6), ci să ne temem de Dumnezeu: „Eu, Eu sunt Cel ce dă nădejde! Cine eşti tu, ca să te temi de un muritor şi de un om de rând care trece ca iarba? Şi să dai uitării pe Domnul, Ziditorul tău…?” (Isaia 51, 12). Singura temere, în care să ne ancorăm neliniştea cea bună: „Frica de Dumnezeu este un izvor de viaţă, ca să putem scăpa de cursele morţii” (Pilde 14, 27); „începutul înţelepciunii este frica de Domnul„ (Ps. 110, 10). Ne vom teme mai mult de oameni şi de diavolul, decât de Dumnezeu? Dar fără El nu putem face nimic: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire; iar întristarea lumii aduce moarte” (II Cor 7, 10) şi „Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea ta, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea” (Iov 28, 28). Mântuitorul ne îndeamnă continuu: „Îndrăzneşte, fiule!” (Mt 9,2); „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Câtă pricepere ne-a rămas acum este suficientă să îndrăznim a alege între bine şi rău, între cele două feluri de pecetluiri: binecuvântările lui Dumnezeu, pe de o parte, sau semnul fiarei, de cealaltă parte. În limbaj mai simplu: A venit vremea alegerii, cu cine votaţi, cu Satana sau cu Hristos? Cale de mijloc nu mai există!