Complici cu boala ereziei

„Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că, altminteri, îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri. Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei”. (Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Sophia, Bucureşti, 2003, p. 99-110)

Previzibilul s-a înfăptuit aidoma: cei doi episcopi, IPS Nicolae Corneanu al Banatului si PS Sofronie Drincec al Oradiei, căzuţi în apostazie de la dreapta credinţă, prin împărtăşirea cu greco-catolicii şi catolicii, primul, respectiv prin slujirea agheasmei mari cu greco-catolicii, al doilea, au fost „iertaţi” de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române cu 47 de voturi „pentru” şi doar unul „împotrivă”. O quasi-unanimitate plină de simptome. Cu atât mai mult cu cât, înaintea sau în timpul lucrărilor Sinodului din 8-9 iulie curent, nu a existat o formulare, măcar de formă, pentru aparenţe, a pocăinţei celor doi, o manifestare publică a regretului pentru faptele comise. Dimpotrivă, Mitropolitul Corneanu a declarat: „Deocamdată Sfântul Sinod a fost, să zic aşa, cu obiectivitate critică faţă de ceea ce am făcut eu, dar e dreptul Sfântului Sinod. [...] Sigur că îmi pare rău că s-a ajuns la aşa situaţie, dar îmi păstrez credinţa în bunul Dumnezeu” (Interviu luat de postul de radio „Trinitas” în seara zilei de 9 iulie). Va să zică dânsul constată că a fost criticat cu „obiectivitate” şi regretă tipul acesta de manifestare a Sinodului, situaţia de tensiune creată de faptele sale, dar nu-şi repudiază erezia, nu se dezlipeşte de învăţăturile ereziarhe, nici de comuniunea cu duşmanii Ortodoxiei. Doar consecinţele lumeşti, critica şi împotrivirea unora, par să nu-i convină, probabil se aştepta să fie felicitat şi să ia o medalie malteză sau un buzdugan papal în miniatură sau, cine ştie, poate chiar o pelerină roşie de cardinal şi o pălărie cu borurile largi, de damă. Mă rog, se aude că vor fi puşi în viitor să-şi scrie declaraţii de pocăinţă, ca să fie o acoperire la dosarul istoric al acestor tragice vremuri pe care le trăim. Întâi „iertarea” şi, după aceea, poate va veni şi pocăinţa, fariseic, să ai ce trânti peste gura contestatarilor. Logică absurdă, tipică acestui veac, atârnată ca virtute la reverul moralei unor ierarhi de-ai noştri. E treaba lor, iar când vine vorba de credinţă şi mântuire, e şi treaba noastră, a fiecăruia în parte. Modul cum a fost acordată această „iertare”, cu o singură împotrivire, ne arată clar, fără dubii, că a fost ruptă legătura cu Sfinţii Părinţi, că au fost scoase din uz canoanele Bisericii, că s-a surpat o prăpastie între „părinţii” de azi şi Sfânta Tradiţie a Bisericii. Cine crede că pledăm în aceste rânduri pentru caterisire, pentru pedepsire, pentru vendete, pentru duşmănie, se înşeală amarnic ori, eufemistic vorbind, nu gândeşte ortodox. În miezul acestei pagini am aşezat un text din Sfântul Ignatie Briancianinov care ne relatează procedura folosită de Sfinţii Părinţi, în secolul V, când erezia lui Nestorie îi cuprinsese şi pe cei aleşi, precum era Teodorit al Cirului, care nu este caterisit, nici exilat, ci vindecat printr-o metodă simplă: să dea anatemei erezia, pe ereziarhi şi învăţăturile lor. Aceasta e considerată doctoria duhovnicească vindecătoare aproape instantaneu. Nu explicaţii, nu îndreptăţiri, nu tergiversări, nu duceri cu vorba, ci numirea rătăcirii ca erezie şi ruperea de ea, afurisirea ei. Scurt! Vedem din relatare că Teodorit se lasă greu, dar după ce supune anatemei nestorianismul, mintea lui se eliberează de diavolii arhiconi care îl stăpâneau şi nu are nevoie să explice nimic, totul devine foarte limpede.

Când s-a aflat hotărârea Sinodului de la Bucureşti, din 9 iulie 2008 (eram într-o tensionată aşteptare) am reacţionat asemenea miilor, zecilor de mii de ortodocşi care aşteptau ca dreapta credinţă să fie apărată eroic de întâistătorii săi: m-am simţit înşelat, părăsit, parcă eram pălmuit şi scuipat în obraz, trădat şi livrat străinilor. De unde venea acea stare? Ce temei moral, psihologic, duhovnicesc avea ea? Nu cumva, asemenea celorlalţi, eram însetat de răzbunare? Doamne fereşte şi apără! Meditând, confruntându-mă cu Părintele ocrotitor care este Sfântul Ignatie Briancianinov, am înţeles: aveam o imensă nevoie de vindecare. Sufletele noastre au fost vătămate, acesta a şi fost scopul mediatizării supradimensionate a cumenicării cu ereticii, pericolul ne păştea pe toţi, de aceea am cerut şi în scris şi ceream şi prin pulsul mai accelerat al inimii, să fie rezolvate canonic cazurile de apostazie. Adică cei doi episcopi, Corneanu şi Sofronie, să dea anatemei erezia în care se scufundaseră cu totul şi învăţăturile greco-catolice şi catolice, să se dezlege de ele prin cuvânt curat, primeau canon şi nici nu mai era nevoie de „iertare” votată ca la parlament. Se eliberau ei de neagra nenorocire în care căzuseră şi ne eliberau şi pe noi de atingerea duhurilor antihristice. Dar n-au făcut-o! Nu cu pocăinţa trebuia să se înceapă aici, deşi ar fi fost un pas bun, ci cu anatema care o implica pe prima, apoi să regrete o asemenea scufundare în mlaştină şi să se pocăiască toată viaţa. Dar ei nu au vrut să se rupă de îmbrăţişarea cu rău-credincioşii, nu consideră greco-catolicismul şi catolicismul o erezie, aşa cum ne spun Sfinţii Părinţi, ci acestea reprezintă mai degrabă magneţii ideologici spre care sunt atraşi. Se ştie, magentismul sufletesc e o trăsătură diavolească! Durerea este că nici ceilalţi ierarhi nu s-au detaşat de ideea eretică, n-au simţit, ca noi, nevoia să se vindece, ci au stat „tari” în raţionalismul corect-politic, globalist-nivelator, că nu este erezie în greco-catolicism, deci nu e nevoie să rostească anatema cei doi, pentru că refuzul lor ar fi presupus automat caterisirea. I-au „săpunit” frăţeşte şi i-au „dezlegat” spre alte lucrări asemănătoare, mai subtile, făcute cu mai multă minte, pentru a nu mai provoca supărări publice, aşa cum s-a întâmplat acum. Complici cu boala ereziei, şi judecătorii şi judecaţii. Afară de unul, IPS Bartolomeu Anania! Când ne gândim că Sfinţii Mucenici şi-au pus viaţa pentru Adevărul dreptei credinţe în Iisus Hristos, simţim cum, în aceste vremuri, aripa întunecată a duhului rău (sfinţii îi spuneau umbra morţii) ne apasă din ce în ce mai greu sufletele.

Consecinţele? Dacă toţi, afară de unul, s-au ţinut complici cu erezia, prostindu-ne inteligent cu „iertarea” şi tradiţiile iertării, să nu creadă că Dumnezeu face tovărăşie cu ereticii şi cu diavolii. Şi nici cu părtaşii lor. Exclus! Totodată, să nu creadă că oamenii simpli, talpa dreptei credinţe, n-au înţeles ce au făcut. Au priceput toţi cu prisosinţă. Si, dacă formal nu există nici o rupere, duhovniceşte s-a produs o mare despărţire, o rană cât o prăpastie, ce nu poate fi vindecată decât dacă sinodul va da anatemei erezia care a avut loc. Unii credincioşi ortodocşi deja au început să acţioneze pentru o fărâmiţare a comuniunii în Biserică, reacţie total nepotrivită în situaţia dată. Nu pentru schismă trebuie să ne rugăm şi să acţionăm, ci pentru vindecarea mădularelor bolnave, chiar dacă ele sunt la cap. Acum rugăciunea trebuie să ne fie de o mie de ori mai insistentă, pentru ca rezolvarea să vină de Sus, de la Bunul Dumnezeu. Noi să mărturisim fără teamă Adevărul şi să ne rugăm. El va alege apele, la momentul potrivit.