.Viaţa trăită în Hristos presupune răstignirea patimilor şi înălţarea prin credinţă şi dragoste întru nădejdea mântuirii. O viaţă autentică ortodoxă nu se poate zidi decât pe temelia faptei bune, izvorâte dintr-o inimă înfrântă şi smerită, aşadar, să jertfim omenescul din noi, desăvârşindu-ne întru sfinţenie. Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, scrisă de Nicolae Zurnazoglu şi apărută la Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, este o pildă şi o mărturie a spiritului de sacrificiu şi a conştiinţei creştinului care, prin trăirile sale, ajunge să prefacă existenţa într-o permanentă căutare a împlinirii Voii Lui Dumnezeu prin iubirea faţă de aproapele şi prin lepădarea de sine. Mărturiile despre Sfântul Părinte Paisie înalţă sufletul şi îl smereşte pentru că ele devin o icoană vie a monahului şi a trăitorului în Hristos care ascultă cuvintele Mântuitorului Nostru Iisus Hristos: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află” (Matei, VII, 7,13).
Părintele Paisie s-a dăruit întru totul Lui Dumnezeu, răstignind păcatul prin post şi rugăciune, dar mai ales prin ascultare şi prin mângâierea oferită semenilor pe care nu numai că îi povăţuia spre împlinirea celor drepte, dar şi prin exemplul personal, fiind numit atât de profund: „Bătrânul care străbătea cerurile”. Întreaga sa viaţă a fost o mărturie a Învierii prin post, rugăciune, credinţă nefăţarnică şi mărinimie, îndemnând la o viaţă a inimii, care ar putea fi rezumată astfel: ,,Ziua şi noaptea o împărţea în slujbă, studiu, Rugăciunea Lui Iisus, citirea psalmilor, lacrimi, scris, lucru de mână ostenitor, care erau însoţite de post şi mâncare uscată, la care se adaugă nesfârşitele povăţuiri dăruite creştinilor dintr-un suflet care îi iubea şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi: Părintele Paisie, în timp ce îţi vorbea, se ruga pentru tine. Avea harisma rugăciunii neîncetate. Simţeai lângă el harul şi puterea dumnezeiască, atât în timpul convorbirii cu el, cât şi după plecarea de la Coliba lui”. Puterea lucrătoare a harului a făcut din Părintele Paisie o sursă inepuizabilă de binefaceri, fiindcă nu numai că avea darul înainte vederii, dar rugăciunea şi harul aduceau oamenilor sănătate şi mai ales îmbărbătare pentru înaintarea în lupta duhovnicească pentru mântuire. Unul din îndemnurile Preafericitului Părinte era: ,,Voi să nu vă temeţi!” Cel care nu se teme de moarte, se teme moartea de el şi aceasta fiindcă el ştia că în realitate viaţa adevărată este dincolo de poarta morţii. A zbura duhovniceşte, iată marea artă pe care cu măiestrie duhovnicească Părintele Paisie o inoculează credincioşilor, zborul spre cele înalte ale sufletului: spre virtute, spre curăţirea de păcat, spre desăvârşire prin vieţuirea în Hristos. Acest „diamant duhovnicesc”, după cum a fost numit de închinători, demonstrează încă o dată că Împărăţia Lui Dumnezeu trebuie simţită în sufletele noastre şi mărturisită nu numai cu graiul, ci şi cu fapta, fiindcă, după cum şi Sfântul Ioan Scărarul aminteşte, „e cu adevărat mare înaintea Lui Dumnezeu cel care face tot binele pe care îl poate; dar e şi mai mare în ochii Săi cel care, cu sentimente de sinceră umilinţă, se trudeşte să facă mai mult decât poate”.
Părintele Paisie nu e numai un monah virtuos, ci un mare sfânt al zilelor noastre, un mărturisitor al adevărului de credinţă şi care ne dă exemplul de a folosi, în mod miraculos, bunătatea, suferinţa, sacrificiul, dar mai ales faptul că a iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în acesta scânteia Lui Dumnezeu. Minunate sunt cuvintele pe care le adresează Stareţul unor fraţi ortodocşi care se rugau în tăcere: „Ei, măi voinicilor, de ce strigaţi aşa tare şi mă asurziţi? Am auzit, vin acum!” E auzul sufletului şi puterea rugăciunii lucrătoare, explozie de lumină dumnezeiască, după cum a te lepăda de lume şi de sine nu înseamnă a căuta ce e mai uşor, ci ceea ce e mai greu, nu ceea ce ne place, ci ceea ce nu ne atrage şi îndeamnă spre plăcere, nu ceea ce ne odihneşte, ci ceea ce presupune trudă, nu dorinţa de ceva, ci indiferenţa pentru lucrurile efemere. Numai astfel trupurile noastre pot fi temple ale Duhului Sfânt, fiindcă „numai un cadavru nu poate fi conştient de prezenţa harului”(Sfântul Simion Noul Teolog).
În această lume a cruzimii şi a neînduplecării, a rătăcirilor şi a ecumenismului, cartea se dovedeşte o adevărată mângâiere duhovnicească şi care ne dă avânt, pulsaţie, ne trezeşte din amorţeala păcatului, iar dacă există un numitor comun al tuturor acestor mărturii atunci acesta este Sfânta Treime. Dacă „drumul spiritual se parcurge prin experienţa zilnică a iubirii”(N. Steinhardt) şi dacă păstrăm dragostea în suflet necondiţionat, fără a aştepta ceva în schimb, atunci cu siguranţă vom înmulţi şi noi talantul dăruit fiecăruia după puterile sale de Bunul Dumnezeu. Lecţia iubirii e cea mai mare lecţie pe care Părintele Paisie ne-o oferă ca folos sufletesc, la care se adaugă celelalte roade dobândite de la Duhul Sfânt: evlavia, râvna, dăruirea, curăţia, smerenia, răbdarea, nevoinţa. Sfântul Părinte nutrea o dragoste imensă pentru întreaga creaţie. Ţinea minte numele fiecărui credincios pe care îl povăţuia, precum şi nevoile acestuia pentru care aducea mijlocire la Tatăl Ceresc.
La deplinătatea lăuntrică se poate ajunge, după înţelepciunea Părintelui Paisie, prin evitarea celor trei de „i”: iubirea de argint, iubirea de plăceri şi iubirea de slavă. A dobândi înseamnă a dărui, fiindcă mila creştină se înrudeşte cu scânteia divină sălăşluitoare în sufletele noastre încă de la botez. Viaţa Părintelui Paisie a fost şi rămâne pentru noi pildă de vieţuire întru Lumina lumii şi Adevărul credinţei, „locul unde se săvârşeşte lucrarea şi contemplarea mistică, prin care mintea se curăţă, se luminează şi se desăvârşeşte”. Monahismul este un univers în care cel ce se oferă pe sine ducerii Crucii, a unei vieţi aflate într-o stare permanentă de jertfă şi comuniune cu semenii, şi care deschide poarta spre veşnicie, ajunge cu adevărat la libertate, la libertatea sufletului eliberat de sub povara patimilor şi a păcatului prin puterea rugăciunii, a postului şi a curăţiei căci el ştie că „locul luptei e intervalul dintre drepţi şi păcătoşi. Cal e trupul. Călăreţ e sufletul. Comandantul luptei e mintea. Ca arme, avem: credinţa drept scut, răbdarea drept coif, rugăciunea sârguincioasă ca sabie, smerenia nefăţarnică drept arc şi săgeţi” (Sfaturi la intrarea în monahism). Din „atelierul duhovnicesc” al Muntelui Sfânt, chipul Părintelui Paisie e unul din stâlpii de temelie al monahismului şi al Bisericii ortodoxe, „neobosit şi plin de râvnă”, iar cuvintele sale vor rămâne până la sfârşitul veacului hrană pentru sufletele credincioşilor. Nu avea ştiinţă de carte lumească, însă avea facultatea pustiului, făcând din viaţa lui „o mărturie a Învierii”. Să dea Bunul Dumnezeu ca, urmând modelul şi sfaturile Preafericitului Părinte, să devenim şi noi „vase alese ale Mângâietorului” pe drumul sfinţeniei şi al mântuirii. Ortodoxia e duh, foc, dragoste, suferinţă, jertfă pentru că la Hristos Cel Înviat se ajunge prin Hristos Cel Răstignit. Nevoinţa, suferinţa trebuie folosite cu neînfricare, Însuşi Mântuitorul îndemnându-ne pe drumul purtării Crucii întru mântuirea şi dobândirea vieţii veşnice: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 13). Să ne ostenim precum Cuviosul Părinte Paisie să devenim bineplăcuţi înaintea Tatălui nostru Ceresc prin dragoste, credinţă, evlavie şi curăţie, să ne plângem păcatele, dar lacrimile noastre să nu fie de deznădăjduire, ci de smerenie şi să ne dea avânt în urcuşul nostru duhovnicesc, îmbărbătaţi fiind de rugăciunea pururea mijlocitoare către Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi, umblând în înţelepciune şi „răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele” (Efeseni V, 15-16).
RSS 2.0