.- Deci, n-a făcut nici un compromis.
N-a făcut nici un compromis, ci chiar dimpotrivă, cum era el bătrân, ţinea aşa mâna şi zicea: „Bă, mergem şi facem curăţenie în Ardeal”. Când vorbea despre Ardeal, totdeauna spunea că ierarhii de aici au făcut o lucrare foarte frumoasă după 1989. Biserica Ortodoxă a fost împroşcată cu noroi, în schimb catolicilor, protestanţilor sau care aveau rădăcini adânci în Occident, li se făcea o imensă propagandă în presă şi la televiziune. Părintele Iosif tocmai pentru asta îi felicita pe ierarhi, mai ales pe ÎPS Bartolomeu – ştia să lupte pentru credinţă şi în acelaşi timp ştia cum să pună problema în anumite situaţii dificile: când trebuie răbdat, răbdăm; când trebuie mărturisit, mărturisim. Adică, nu punem umbrela că, vezi Doamne, suntem smeriţişi trebuie să tăcem în faţa duşmanului Bisericii. Suntem smeriţi şi răbdăm când ne acuză pe noi ca persoană, dar nu răbdăm când ne acuză credinţa şi neamul – acolo nu mai e ce să rabzi. Părintele Iosif încerca să-mi explice mie ce înseamnă a fi un mărturisitor, un martir şi un erou. Pe părintele Calciu îl vedea un erou, un martir în viaţă. Spunea că acest gen de oameni, cum este părintele Calciu, sunt oameni care apar doar în anumite momente ale istoriei când Biserica sau naţiunea trece printr-un moment greu. Atunci se mai găseşte câte unul şi altul care să strige iar vocea lui să se audă. Îmi mai spunea că aceştia sunt oamenii care ţin în frâu şi aprinsă flacăra unei ideologii, unei naţiuni, unei credinţe [1]. Părintele Calciu a ţinut aprinsă flacăra nu doar a unei ideologii, ci a însuşi neamului românesc şi a credinţei ortodoxe în Bucureşti. Şi odată cu asta, în toată ţara, pentru că foarte mulţi dintre seminarişti ajungeau preoţi în toată ţara. Odată eram de Bobotează la mănăstire. Părintele Iosif predica despre Agheasmă şi Har care lucrează doar în Biserica Ortodoxă. Acest Har era argumentat şi dovedit prin însăşi nestricarea apei sfinţite. Era importantă trăirea cu care vorbea şi argumentele pe care le aducea. Nu spunea un lucru fără să aducă lângă el un argument. Nu făcea o comparaţie fără ca ea să fie bine pusă şi definită la locul ei, astfel încât omul înţelegea orice explicaţie. Numai dacă nu erai atent sau nu stăteai în biserică nu-l înţelegeai. Aşa erau predicile lui, astfel că oamenii veneau din satele vecine numai când ştiau că este de rând, să-l asculte la predică. Părintele Iustin, care în perioada aceea stătea vizavi de chilia părintelui Iosif, şi-a pus mare nădejde în el. Dar a venit şi ispita. La o mănăstire de maici din judeţul Neamţ era nevoie de un duhovnic. Bineînţeles, mitropolitul a profitat de ocazie şi, hai să-i dezbinăm, să-l lăsăm pe părintele Iustin singur, să luăm toate valorile din jurul lui, să-i trimitem pe unul colo, pe altul colo, ca să-l izoleze pe părintele. Bine, ei au făcut ascultare. Părintele Iosif s-a dus la mănăstirea de maici şi a stat acolo câteva săptămâni.
- Cum aţi ajuns la mănăstire, cum l-aţi cunoscut pe părintele Iosif?
De dragul lui am mers, pentru că eu, cum am ajuns la Petru Vodă? Lucram la un ziar. Şi îmi spunea patronul ziarului că-mi dă bani mulţi dacă iau informaţii rele despre anumiţi preoţi ortodocşi. Mi-au dat numele lor: părintele Cleopa şi părintele Iustin. Bineînţeles, eu cu mult entuziasm, hai să merg să iau informaţii despre ei. Şi aşa am ajuns atunci la Boboteaza din 1997, iar în postul Crăciunului aceluiaşi an, m-am dus la mănăstire. Părintele Iustin şi-a dat seama că eu cam încerc să iscodesc lucruri care nu trebuie aflate. Dar de fapt n-am avut ce să aflu. Mergând spre mănăstire, pe valea şi drumuleţul acela, m-am mirat. Cât de frumoasă e pădurea, cât de frumoasă e valea, cât sunt de frumoase păşunile, munţii, toate celea. Când intru în mănăstire, am simţit că un gol din mine se umple tot cu duhul de aici şi atunci m-am simţit împlinit sufleteşte. Parcă nu mai aveam eu bunul simţ şi puterea să mă duc să mai iscodesc despre una-alta. M-au copleşit toate lucrurile. Pe undeva m-am şi schimbat. Părintele Iustin se uita la mine din înălţimea lui duhovnicească. S-a uitat cu dragoste şi-mi spune: „Băi, lasă măi. Îţi place aici?” „Îmi place”. „No vezi, ce frumoase-s toate astea, dar Dumnezeu Care le-a făcut, cât de frumos poate să fie?” Şi atunci în mine s-a pornit aşa un gând – de unde ştia el la ce mă gândesc eu, ce mă frământă pe mine şi comparaţia pe care mi-a făcut-o cu Dumnezeu care a făcut toate lucrurile astea frumoase. Şi atunci, cum pot eu să fac astfel de lucruri despre oamenii lui Dumnezeu? Şi undeva în mine a avut loc o schimbare. N-am stat mult la părintele, dar el mi-a zis: „Du-te acolo vizavi, în camera mea”. Acolo era părintele Iosif. Am intrat în cameră. Stăteam de vorbă, îl întrebam, dar nu mai aveam îndrăzneala, acel tupeu ce-l are un ziarist ca să iscodească. O săptămână cât am stat acolo, mi-a explicat despre masonerie, despre globalizare, tot mondialismul acesta care se petrece în zilele noastre. Pe vremea aceea nu era constituţia UE la noi, România nu făcea parte din UE. Nu era monedă unică şi nu erau toate nebuniile care sunt astăzi. Şi el atunci încă îmi povestea cum se încearcă să se centralizeze tot în lumea asta; să se facă un guvern mondial, un parlament mondial – în prima fază, continental – în care aceste formaţiuni politice nu au alt rol decât să stăpânească popoarele, sub masca iubirii, binelui şi ajutorului. Eu am rămas cu mintea mea uimită. Ce tot spune ăsta, că toată lumea vorbeşte că-s toate bune, numai el singur îmi spune că-s rele. Şi am zis: săracul, e un bătrânel, în fundul pădurii, ce ştie el, vorbeşte şi el aiurea, prostii. Ei, şi când am venit în lume şi făcând tot felul de reportaje, m-am lovit de una-alta, mi-am adus aminte de cuvintele bătrânului. Uite, măi, că avea dreptate. Şi pe măsură ce s-au petrecut anumite lucruri mi-am adus aminte că el a zis de treaba asta, dar nu l-am crezut şi am râs de el. Iar m-am dus la el, iar mi-am luat concediu, tot aşa. Vorbind despre toate astea, vorbeam şi despre globalizarea pe plan religios. Poţi să conduci un glob pământesc, nu neapărat să ai o monedă unică sau o formă de conducere politică – astea-s lucruri schimbătoare. Ci, ca să poţi conduce ai nevoie să intri în sufletele oamenilor, să le uniformizezi. Aceste lucruri a încercat părintele, şi mie şi altora, dar mie a reuşit să mi le explice şi să-mi deschidă mintea. A mai scris şi articole, a mai spus şi în predici despre treaba asta. În cele din urmă a ajuns la mănăstirea Bistriţa, tot din ascultare, din canon. După aceea a mers în Ardeal, undeva. Chiar înainte de a muri a ajuns la mănăstirea Sf. Cruce din Oradea, unde a ţinut o predică. Tot aşa, a vorbit despre secte, despre toate maşinaţiunile care dezbină neamul şi Biserica; despre catolicism şi mai ales despre greco-catolicism, că asta-i unealta folosită pentru a-i dezbina pe români. Sub ideea că şi ei sunt români, ca şi noi, chiar dacă sunt de altă lege. De acolo, el şi-a lăsat bagajele şi s-a dus la Timişoara, unde avea o conferinţă la ASCOR. Era exact când se făcea privegherea la Sf. Iosif cel Nou de la Partoş (14 septembrie 1998). A participat la priveghere, iar apoi s-a despărţit de tinerii cu care trebuia să se întâlnească a doua zi, mergând spre casa unei cunoştinţe unde voia să înnopteze. Dar n-a mai ajuns la cunoştinţele respective. N-a mai ajuns pentru că el a dispărut…; nu mai ştia nimeni unde este, ce s-a întâmplat, ce a făcut, unde a plecat. A doua zi dimineaţă a fost găsit mort, într-un parc, în Timişoara. Ei, în parcul respectiv, el era după nişte tufe. Un lucru interesant era - şi chiar a constatat şi poliţia – că nu-i lipsise banii din buzunar. Avea o geantă cu veşmintele, un Molitfelnic, un epitrahil – era lângă el mai încolo, întinsă. Şi avea 26 de împunsături de cuţit. Lucrul cel mai interesant e următorul: a venit presa, au venit cercetătorii de la criminalistică, au cercetat, au fotografiat, au luat probe, mărturii, martori – de la cei care l-au găsit, că n-aveau alţi martori, şi de la cei care l-au văzut ultima dată. Nu a apărut scris în nici un ziar şi la nici un post de televiziune, nu s-a difuzat ceea ce s-a întâmplat acolo cu acest părinte. Ei, în comparaţie, cu problema de la Tanacu sau când un preot ortodox face o „minune”, imediat toate ziarele zbârnâie. Ei, când a murit acest părinte şi felul în care a murit, n-a scos presa nimic. Presa care spune că zice numai adevărul. N-a scos un cuvânt. A fost ţinut, o lună şi jumătate aproape, la morgă, pentru cercetări. Poliţia a dat consimţământul să fie îngropat, dar familia şi rudeniile, la îndemnul unor duhovnici, le-a spus să rămână în continuare, să-l cerceteze. Şi nu l-au cercetat. Concluziile au fost că n-au găsit hoţul, n-au găsit infractorul, n-au găsit pe nimeni. Şi totul a rămas în aer. Toată lumea a stat şi a plâns după el şi atât. Fără să se ştie cine, cum şi de ce l-au omorât. Dar titlul conferinţei era: Despre masonerie. Chiar eram atunci la Petru Vodă şi i-am zis părintelui Iustin: „Părinte, eu vreau să merg la Timişoara ca să aflu despre ce e vorba, să mă interesez”. La care părintele s-a certat cu mine: „Unde vrei să mergi, măi, ce vrei tu să faci acolo? Eşti inconştient?? Te bagi în gura lupului?” Şi nu m-a lăsat să merg. Eram pornit în mine, dar nu mi-a dat binecuvântare, eu mi-am tăiat voia şi am rămas în continuare la mănăstire. Zice: „Lasă că este acolo cine să se intereseze. Şi dacă nu pot ei, ăia mari, crezi că o să poţi tu?”. Şi aşa a fost într-adevăr. N-a putut nimeni să afle nici astăzi cine şi cum l-a omorât pe părintele Iosif. Cum a murit, ştim.
RSS 2.0