.Iată că s-a petrecut ceea ce parcă nu credeam că se va întâmpla prea curând: duminică, 25 mai anul curent, un ierarh ortodox (?), Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, s-a împărtăşit într-un altar greco-catolic. În sfârşit, cele ce de ani de zile se ticluiesc în ascuns, iată, „se descoperă la lumină”, precum adevereşte Scriptura.
Am putea numi această nelegiuire „efectul Ravenna”, fără a ne înşela câtuşi de puţin. Poate, măcar acum, se vor trezi la realitate preoţii şi monahii pentru care treapta, privilegiile şi confortul vieţii mănăstireşti, siguranţa traiului (hrană asigurată, pat „cald”, slujbe fără „riscuri” muceniceşti) sunt mai importante decât mărturisirea adevărului care te scoate în drum. „Momentul Corneanu” ar putea fi un binecuvântat prilej de dezmeticire şi a intelectualilor români, străini cu totul de realităţile din dosul cortinei Bisericii, dindărătul căreia întâistătătorii zâmbesc maliţios împărţind binecuvântări şi promisiuni de „bine”, gâdilând orgoliul şi somnolenţa capetelor luminate.
Căci nu putem ascunde dezamăgirea ce ne-a copleşit când, după acordul de la Ravenna, unii dintre intelectualii ortodocşi, îndeobşte frământaţi de „neliniştea cea bună” (Cuviosul Paisie Aghioritul), seduşi de comunicatele oficiale ale B. O. R., au făcut declaraţii laconice, ezitante, într-un ton cu totul penibil. Ca atare, evenimentul petrecut la Timişoara, constituie fireşte rodul bâlbâielilor noastre, urmarea nepăsării şi a tonului călduţ adoptat de preoţii, monahii şi poporul creştin.
Mai deunăzi, cineva îmi povestea că, în urma fărădelegii de la Timişoara, la Cluj, în timpul orelor de curs un părinte-profesor a întrebat pe un ieromonah şi o maică, studenţi teologi, ce părere au despre cele petrecute. Ieromonahul, ideologic „croit” după tiparele sincretist-europene, a spus că mitropolitul „bine a făcut”; iar maica a răspuns că „ea nu ştie”. Unul s-a lepădat de adevărul Bisericii pe faţă, cinstit, fără jenă, chiar cu curaj, celălalt, ruşinându-se de adevăr, pe ocolite, unindu-se cu cugetul lui Petru din momentul lepădării: „nu ştiu”, „nu cunosc”, „n-am văzut”.
Fără să vrem, ne amintim de cuvintele Sfântului Ierarh Chiril al Ierusalimului: „Mai înainte, ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă Biserica este plină de eretici ascunşi”(cateheze). Ereticii care poartă chip de arhiereu, preot ori monah, adăugăm noi. Înfricoşat de căderile Bisericii prin mâinile propriilor slujitori, Părintele Cleopa spunea: „Vai de noi şi de noi! Am ajuns mai răi decât păgânii, că numai numele de creştin îl mai purtăm. Am ajuns cum a proorocit Pavel, marele luptător al lumii: «În vremea aceea (adică astăzi creştinii, n. n) vor avea numai chipul bunei credinţe, dar puterea ei o vor tăgădui” („Îndrumări creştineşti pentru vremelnicie şi veşnicie”)
Sfântul Iustin Popovici observa: „Treptat Biserica se distruge din interior şi din afară! Ideologic şi ca aşezământ sunt folosite toate mijloacele, cunoscute şi necunoscute, făţişe şi tainice, subţiri şi grosolane, de salon şi tiranice, cinice şi fariseice aparţinând lui Diocleţian şi lui Pilat, lui Nero şi lui Iuda.”(„Biserica şi statul”)
Se pune întrebarea: dacă acum, când nu ne ameninţă pedepse înfricoşătoare „nu ştim” ori ştim rău, confirmând rătăcirile mai marilor noştri, ascundem Adevărul, ce vom face când, cu ajutorul autorităţilor europene, administraţia bisericească, stăpânii noştri, „lupii în piele de oaie”, (cu excepţiile de rigoare) ne vor sili să ,,nu ştim"? Ce se va întâmpla când noi, monahii, numiţi de Sfinţii Părinţi elita, oastea cea mai de vază a Bisericii, astăzi robiţi lâncezelii duhovniceşti datorate liniştii şi prosperităţii materiale din mănăstiri, la care nu renunţăm, vom fi chemaţi să mărturisim adevărul, ştiind că apoi va trebui să răspundem juridic pentru „tulburarea ordinii publice”? Marea majoritate a creştinilor - excepţie nu fac nici clericii şi monahii - interpretează lepădarea de Hristos în termeni clasici, convenţionali: te cheamă, te ameninţă, te pune să semnezi o declaraţie în dreptul paragrafului: „mă lepăd de Hristos”. Însă acele vremuri au trecut ... Atunci minciuna, rătăcirea, înşelarea veneau de la cei ce se situau făţiş împotriva lui Hristos, de la cei din afara Bisericii, uşor de recunoscut. Închinându-se la zei şi idoli, aceştia se deosebeau clar de creştini, fiind grabnic identificaţi şi ocoliţi. Acum situaţia e alta: eretic, rău credincios, apostat e cel de o credinţă cu mine, aproapele meu zilnic:
mama mea, tatăl meu, duhovnicul meu, episcopul meu. Adică cei alături de care vieţuiesc, în care îmi pun încrederea, cei care mă sfătuiesc, atât în problemele cotidiene cât şi în cele ce ţin de mântuire. Mincinoşi cugetători şi totodată învăţători întru legea Domnului îmi sunt cei ce nu cunosc legea Domnului: păstorii mei sufleteşti care îmi spun că mă îndreaptă către Hristos. Şi, cum să nu-i cred, când îi văd în altar, slujind în veşminte frumoase, predicând în amvon, spovedind etc., toate făcându-le în Biserică. Deci…, e de-al meu, e ortodox ca şi mine. Dacă-l vedeam „slujind” îmbrăcat în costum eram lămurit imediat: e protestant; dacă venea în ţinută catolică, logic că era catolic; aşa, înveşmântat în odăjdii, ca toţi preoţii ortodocşi, nu are cum să nu fie ortodox. Aşa cugetă o bună parte din păstorii şi creştinii de rând şi, furaţi de aparenţe, îşi pun încrederea orbeşte în cei care îi cheamă la „ascultări” de care Părinţii Bisericii nu s-ar atinge nici cu degetul. Pe bună dreptate Cuviosul Ierarh Ignatie Briancianinov observa: „Creştinismul ca duh se îndepărtează de lume, fără ca gloata agitată şi aservită lumii să observe, lăsîndu-1 pradă propriei căderi”. Cuviosul Ierarh Averchie Tauşev adaugă: „Orbirea duhovnicească a majorităţii creştinilor de astăzi (e îngrijorător să o spunem: printre ei se află nu puţini clerici!), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se pe zi ce trece, împiedică tot mai mult vieţuirea după Dumnezeu, deoarece credinţa creştină acum o prigonesc aprig şi nemilos cei ce îl cunosc prea bine pe Hristos şi învăţătura Lui” („Marea apostazie”).
Credem că cele petrecute la Timişoara nu sunt întâmplătoare, încadrându-se „de minune” atât demersurilor ecumeniste ale B. O. R. cât şi trândăviei duhovniceşti care, de la Cuza încoace, macină eficient şi sigur credinţa Bisericii. S-ar cuveni ca măcar acum preoţii, monahii şi întregul popor ortodox să rupă tăcerea, împotrivindu-se inovaţiilor ecumeniste până nu va fi prea târziu. Nu trebuie să uităm că împotriva manifestărilor ecumeniste în Biserică, într-o altă perioadă şi la o scară diferită, s-au ridicat Sfinţii din Transilvania, Visarion, Sofronie şi Oprea, Ioan din Galeş, Moise Măcinic din Sibiel, Tănase ( Atanasie) Todoran din Bichigiu şi mulţi alţii, jertfe pe care, prin tăcerea noastră, le dispreţuim. Altminteri, vom da greu răspuns la Înfricoşata Judecată înaintea lor şi a lui Hristos. Căci dacă noi vom tăcea „pietrele vor striga”.
RSS 2.0