.Şi vom tăcea? Vom pleca frunţile, urmându-i pe apostaţi şi pe eretici? Nu, să nu ne fie nouă aceasta, Doamne! Părintele Serafim Alexiev, scoţând la iveală din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi, a găsit o strălimpede deosebire, pentru a nu ajunge noi la totala neputinţă, încât să strige pietrele în locul nostru. Datori suntem părinţilor sfinţi care ne învaţă să nu osândim cu nici un chip păcatele omeneşti provenite din comportarea morală, că păcătoşi suntem cu toţii, dar un singur păcat avem voie să-l lovim fără nici o cruţare: erezia. Iată ce spune Părintele Alexiev: „Către primii trebuie să avem îngăduinţă şi să nu-i osândim, deoarece şi sufletele noastre sunt păcătoase, iar prin osândire devin şi mai păcătoase. […] Către ceilalţi, însă, ni s-a poruncit să nu fim îngăduitori, ci, cu multă luare aminte, critici şi fără de împăcare” (Vederea păcatelor noastre, Sophia, Bucureşti, 2008, capitolul „Unica osândire îngăduită”, p. 166). De unde vine porunca aceasta? De la Mântuitorul Însuşi: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi… Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24, 4-5, 11). Iar Sfântul Apostol Pavel, urmând cuvântul lui Hristos Dumnezeu, strigă: „Să nu vă amăgească nimeni cu nici un chip: căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tes. 2, 3). Şi tot el continuă: „Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi!” (Filip. 3, 2); „Luaţi aminte să nu vă fure cineva minţile cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Col. 2, 8). Vedeţi cum Însuşi Hristos şi apostolul Său pun accentul pe lucrarea seducătoare a amăgirii, pe învăluirile minţii de către duhul lumesc şi, fireşte, de către cel diavolesc. Să formulăm tranşant întrebarea: Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a împărtăşit cu greco-catolicii şi catolicii dintr-o slăbiciune de-o clipă, datorată înşelăciunii minţii? Iar episcopul Oradiei, Sofronie Drincec, a slujit Agheasma Mare laolaltă cu episcopul greco-catolic, dintr-o năzărire de moment, dintr-o năluceală inexplicabilă? Nu. Faptele lor de gravă amestecare cu cei ieşiţi din adevărul dreptei credinţe sunt deliberate, premeditate, săvârşite demonstrativ, de faţă cu numeroşi oameni, dintre care cei mai mulţi nu sunt înarmaţi cu duhul deosebirii, deci sunt expuşi sută la sută smintelii celei pierzătoare. Faptele celor doi mari păstori de turmă nu provin dintr-o nălucire, ca şi cum un duh al magiei i-ar fi ameţit şi nu au mai ştiut ce fac. Nu sunt victimele unei vrăjiri catoliceşti, ci executorii exacţi ai unui comandament străin şi potrivnic Ortodoxiei iar faptele lor rodesc dintr-o concepţie întărită a amăgirii, a eresului eterotodox. Cei doi ierarhi au lucrat cu mintea şi cu mâinile lor amăgirea poporului dreptcredincios, sunt ei înşişi lucrătorii conştienţi ai amăgirii din care decurge pierzarea. „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23, 13).
Cuvântul acesta al Evangheliei ne doare cel mai tare, că, iată, de la conducătorii rânduiţi de Biserică ne vine rătăcirea căii către mântuire. Dacă ei au ales autostrada către prăpastie, e opţiunea lor, e o rupere care sfâşie unitatea mădularelor Bisericii, e grav pentru noi toţi. Dar dacă, în calitate de lideri duhovniceşti, pun pentru toată turma indicatoarele spre genune, atunci fapta este de mii de ori mai gravă, fiindcă ţinteşte moartea veşnică, deliberată (fiindcă nu sunt orbi din naştere, ci şi-au dobândit orbirea prin propria voinţă), a nenumărate suflete. Încadrarea? Ucidere cu premeditare! Jertfesc pe altarul împărăţiei lumeşti, care nu e decât tronul diavolului, mulţimile care le-au fost încredinţate de Hristos spre mântuire. Exagerez? Ascultaţi ce spune un Sfânt Părinte din vechime: „După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide” (Cuviosul Theodor Studitul, ed. Petersburg, 1908, tom 2, p. 332, apud Sfântul Iustin Popovici, „Biserica Ortodoxă şi ecumenismul”, Mânăstirea Petru Vodă, 2002, p. 123). Exagerez? La începutul lunii iunie, cel care s-a împărtăşit cu… diavolul (vedeţi, o spune un sfânt părinte, nu fac decât să urmez gândul înţelept al acestuia!) le-a răspuns amuzat unor teologi revoltaţi că se simte bine, nu regretă căderea sa, pentru că enoriaşii, adunaţi, duminica următoare, în catedrala din Timişoara, l-au aplaudat şi felicitat pentru gestul său. Aşadar, mulţimea s-a îndulcit de sminteală şi a luat-o voioasă la vale pe direcţia indicată de mitropolitul Corneanu! Şi nu sunt numai aceştia, şi nu vor fi numai aceştia, mulţi dintre noi, slăbănogiţi de necredinţă, de păcate şi de eresurile propovăduite chiar de către ierarhi, acum şi prin practică, se vor răsuci către catolicism şi neoprotestantism. Mulţi au făcut-o de multă vreme, mai ales cei aflaţi prin Italia şi Spania, prin alte locuri, şi aşteaptă cu nerăbdare oficializarea căderii, pentru ca să se poată şi ei îndreptăţi, să se simtă „drepţi” în strâmbătate. Cu alte cuvinte, cei doi ierarhi din vestul ţării au declanşat, cu faptele lor, un veritabil război spiritual împotriva Ortodoxiei şi a dreptmăritorilor creştini din România.
Este războiul în cugete al despărţirii, tocmai acum când toţi strigă „pace, unire!”, unire care nu e decât năluceală antihristică, negură şi întunecare a minţii, ca semn al vremurilor din urmă. A fost suficientă o singură voce critică la adresa ierarhului apostat, propunând caterisirea, publicată în presa lunii iunie, pentru ca forţe mâloase, ieşite de pe dedesubt, zgomotoase şi injurioase, precum plămădirile ocărilor de pe limba lui Goliat, cum spuneam într-un paragraf precedent, să se ridice în apărarea lui şi să-i ameninţe pe ortodocşi. Toţi scutierii lui sunt, lucrul a fost dovedit ulterior de către ziariştii care au relatat evenimentele, catolici, greco-catolici, evanghelişti, evrei, asociaţii şi fundaţii care au lovit până acum credinţa ortodoxă, icoanele din şcoli (Societatea Timişoara, GDS-ul - Grupul de Dialog Social din Bucureşti, Asociaţia pentru Libertatea de Conştiinţă, Fundaţia Soros şi altele) care au făcut demonstraţii, au scris articole în presă, au dat declaraţii războinice la radio şi televiziuni, au înaintat proteste la Sfântul Sinod al BOR, petiţii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi la Consiliul Europei. Imensa echipă de dobe şi ţignale se foloseşte de prea multul tărăboi pentru a impresiona autorităţile şi pentru a-i prosti pe credincioşii de rând, talpa ţării, care trebuie să rabde şi de această dată mârlănia şi nedreptatea de-a dreptul diavoleşti. De ce s-au urnit aceştia cu vuiet mare? Aşa rânduieşte Dumnezeu lucrurile ca să ne dumirim, să conştientizăm evenimentele pe care le trăim. Prin aceasta s-au vădit, s-au delimitat într-un fel, definindu-se, forţele care acţionează împotriva Ortodoxiei româneşti. De ce îi apără cu atâta râvnă pe mitropolitul Corneanu şi pe episcopul Sofronie tocmai eterodocşii? Pentru că aceştia sunt uneltele lor, cozile lor de topor cu care lovesc, din interiorul Bisericii, Ortodoxia. Un episcop greco-catolic, confirmând întrutotul afirmaţia pe care o făceam la începutul acestui articol, anume că sunt zeci de ani de când se insinuează perfid o practică a amestecării cultelor, a susţinut public ideea creării unui precedent de procedură prin împărtăşirea ierarhului bănăţean la catolici. Adică acesta a fost pasul decisiv în impunerea unei practici care să fie urmată de mulţimea credincioşilor.
În numele iubirii şi al bunăvoinţei, se duce împotriva noastră un război nimicitor, folosindu-se ca modele demoralizatoare chiar ierarhi ortodocşi. A îngăduit Hristos să iasă în lumina amiezii aceste fapte, pentru ca să ne trezim din adormire: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ, nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 24); „Şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri” (Apoc. 1, 16). Este sabia din Cuvântul Mântuitorului, care desparte Adevărul de minciună, pe drept credincioşi de eretici şi de păgâni, sfinţenia şi iubirea dumnezeieşti de urâciunea şi falsa iubire diavolească, numită şi „iubire astrală” (pe care o tot invocă activiştii ecumenismului de câte ori deschid gura). În curând se va vedea dacă ne-am trezit cu această împunsătură, administrată de Sus, dacă Sinodul nostru, la începutul lunii iulie 2008, va face deosebirea cerută acum de Hristos, dacă suntem o Biserică dispusă să se însănătoşească şi să devină puternică prin tratarea chirurgicală a mădularelor bolnave sau dacă vrăjmaşii ne-au luat deja vlaga şi urmează să ne îngenuncheze definitiv. Oricum va reacţiona ierarhia noastră ortodoxă, la urma urmei nici nu mai are importanţă în actualele circumstanţe istorice, „fenomenul Corneanu” a devenit un catalizator otrăvit, care va despărţi, în scurtă vreme, apele amestecate şi tulburi ale credinţei, făgaşele pe direcţii diferite fiind gătite de mai multă vreme, doar sabia despărţitoare încă nu a fost înfiptă în conştiinţele noastre. Vegheaţi, momentul este aproape!
RSS 2.0