.Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria şi puterea ei de a ispăşi pentru păcatele lumii. Adusă Dumnezeului Veşnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeieşti, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu. Hristos a inclus întregul neam omenesc în această rugăciune, de la Adam cel dintâi până la cel din urmă om ce se va naşte din femeie. Ne lipseşte cunoaşterea existenţială a unei atare iubiri şi, astfel, sensul este permanent ascuns pentru noi. Biruitoare în veşnicie, dragostea lui Hristos implică în planul pământesc o suferinţă extremă. Nimeni nu a cunoscut vreodată o asemenea suferinţă ca aceea îndurată de Hristos. El S-a pogorât până la iad, în cel mai chinuitor iad dintre toate, în iadul iubirii. Acesta e un tărâm al existenţei ce poate fi sesizat numai prin dragoste duhovnicească - pătrunderea noastră în această taină atârnă de măsura iubirii ce ne-a fost dat să o cunoaştem de Sus. E vital să fi experiat, fie şi numai o dată, focul ceresc pe care Hristos l-a adus cu El; să cunoaştem cu întreaga noastră fiinţă ce înseamnă a fi, chiar şi numai în mică măsură, asemenea lui Hristos.
“Şi-n lupta [agonie] cu moartea fiind, cu mai mare stăruinţă Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca nişte picături de sânge ce cădeau pe pământ” (Luca 22, 44). Cei ce nu cunosc o astfel de iubire şi nu au dorinţe de a o cunoaşte, să se abţină de la a formula opinii cu privire la Hristos. Nimeni să nu se avânte în nebunia sa să defaime arătarea între noi a lui Hristos, Împăratul cel Nemuritor, ca nu cumva la sfârşit amarnica ruşine să-l silească să strige “munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui Ce şade pe tron şi de mânia Mielului” (Apocalipsa 6, 16). Deşi accentul nu stă pe suferinţa fizică a lui Hristos răstignit pe cruce, durerea trupească face ca agonia din Ghetsimani să fie totală în orice privinţă. Cunoaştem din experienţă că sufletul poate fi rănit mult mai înfricoşător decât trupul. Şi dacă aşa se întâmplă cu sufletul în dimensiunea lui pământească, ce va fi atunci cu sufletul ca duh ce aspiră spre veşnicie?
Pentru a cunoaşte, chiar şi numai „prin oglindă, ca-n ghicitură“ (cf. I Corinteni 13, 12), felul în care S-a chinuit Hristos Însuşi pentru a preface natura noastră fizică în rugăciune care să reflecte fie şi măcar în chip palid rugăciunea Sa din Ghetsimani în cea mai tragică noapte din istoria lumii, trebuie să acceptăm strâmtorarea. Adversitatea deschide inima suferinţei din întreaga lume. (…)
Suferinţa lui Hristos e cu neputinţă de zugrăvit. În orice caz, nimeni nu o înţelege. Aşa cum copiii nu-şi dau seama de sacrificiile pe care părinţii şi învăţătorii lor le fac pentru a-i creşte şi a trece asupra lor experienţa câştigată cu greu de-a lungul unei vieţi întregi, tot aşa îndeobşte oamenii nu L-au înţeles pe Hristos - şi chiar şi cei ce au făcut o excepţie de la această regulă L-au înţeles numai în parte. Astfel, Cuvântul lui Hristos care cheamă la o schimbare radicală a întregii noastre vieţi, a venit ca o rană crudă. Când Hristos a văzut chinul nostru a suferit mai mult decât oricare dintre noi. Şi a purtat aceasta cruce în toţi anii activităţii Sale în lume. Golgota a fost numai ultimul act, punctul culminant, care a unit totul: suferinţa mentală a unei morţi infame, râsul sălbatic şi răzbunător al celor pe care i-a ofensat, suferinţa fizică a răstignirii, mâhnirea Duhului Său pentru ca oamenii au dispreţuit vestea iubirii Tatălui. A fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care primise atât de mult bine din mâinile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a pogorî la cei ce şedeau în întunericul iadului. (…)
Atunci când, după cum spuneam, i se dă chiar şi numai o umbră de asemănare cu rugăciunea din Ghetsimani, omul transcende marginile propriei sale individualităţi şi intră într-o nouă formă de existenţă, existenţa personală întru asemănarea lui Hristos. Participând la suferinţele iubirii Sale dumnezeieşti, şi noi putem experia în duhul ceva din moartea şi puterea învierii Lui. “Că dacă una cu El ne-am făcut prin asemănarea morţii Lui (adică în adânca rugăciune pentru lume şi mistuitoare dorinţă pentru mântuirea tuturor) - atunci una vom fi şi prin aceea a învierii Lui” (Romani 6, 5). Când ni s-a dat de Sus să intram în această nouă sferă a existenţei, ajungem la “sfârşitul veacurilor” (I Corinteni 10, 11) şi trecem în lumina Veşniciei Divine.
Şi orice om căruia Dumnezeu i-a acordat rarul şi înfricoşătorul privilegiu de a cunoaşte fie şi într-o măsură cât de redusă agonia rugăciunii lui Hristos din gradina Ghetsimani, va da încetul cu încetul şi chinuitor peste o conştiinţă convingătoare a învierii propriului său suflet şi peste o simţire a biruinţei de netăgăduit şi definitive a lui Hristos. El va cunoaşte că “Hristos, odată înviat din morţi, nu mai moare; asupra-I moartea nu mai are stăpânire” (Romani 6, 9). Şi înăuntru, duhul său îi va şopti: Domnul meu şi Dumnezeul meu… Prin harul iubirii Tale care covârşeşte toată mintea, am trecut şi eu, Hristoase, de la moarte la viaţă…”.(Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 1998).
RSS 2.0