.
Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre părintele Iosif, pe care l-aţi cunoscut şi al cărui ucenic i-aţi fost:
S-a născut în Maramureş, cred că în 1926. De multe ori spunea: „Sunt ardelean get-beget”. De mirean a purtat numele Iacob. Studiile teologice (facultatea) le-a terminat la Cluj. Nu a mers de prima dată la mănăstire, ci s-a căsătorit. Soţia lui l-a înşelat, l-a trădat şi de supărare s-a dus la mănăstire, zicând că nu-i mai trebuie să vadă femeie în toată viaţa lui. A mers la o mănăstire din Ardeal. Cu felul lui de a se comporta era un lucru care-l caracteriza ca om. Povestea el – eu mai trăgeam cu urechea – că atunci când venea o rudenie, prieten sau cunoscut la el la mănăstire, nu-l primea să stea de vorbă cu el până nu mergea acela să ceară binecuvântare de la stareţ. Dacă avea ascultare la bucătărie, nu stătea de vorbă cu tine până nu termina vasele şi apoi, dacă primea binecuvântare, venea. Aşa-i îndemna şi pe ceilalţi de la bucătărie. Era un om hotărât din tinereţe. Când i se interzicea să vorbească de Hristos, el şi mai tare vorbea de Hristos. Şi era supărat pe secte, care sunt mai ales prin Ardeal. Toată ziua numai de sectele astea ne povestea şi le combătea. Se baza mai mult pe diferenţele dogmatice faţă de catolicism sau protestantism. Pe astea punea foarte mare bază şi în predicile lui şi în discuţiile cu oamenii şi în toate. A fost arestat de două ori. Prima dată când a fost arestat era frate. Atunci n-a ştiut de ce îl arestează. Securiştii au intrat în mănăstire şi, la sfârşitul slujbei, au arestat pe mai mulţi, fiindcă au vorbit lucruri care nu se cuvin la adresa regimului, de aceea erau „duşmani ai poporului”. Abia după aceea au aflat că veneau anumiţi pelerini în vizită la mănăstire şi stăteau de vorbă cu el. Îşi mai spunea omul felul lui de a crede şi a gândi. Ei mergeau (erau informatori!) şi dădeau mai departe informaţia că uite ce-a zis părintele cutare de la pangar, cutare care făcea curăţenie în biserică, cutare care vindea lumânări. Toate erau centralizate încât stareţul fu uimit de unde ştie securitatea lucruri pe care el ca stareţ nu le ştia.
Părintele Iosif era paraclisier. Venind în contact cu oamenii şi-a mai spus şi el punctul de vedere. Câteva săptămâni a fost anchetat şi închis la Aiud pentru câteva luni. Apoi a fost eliberat împreună cu câţiva fraţi de mănăstire - cei mai în vârstă şi preoţii, nu! – în ideea că, în ăştia tineri deja a intrat frica şi sigur vor fi „cuminţi” toată viaţa. După eliberare a fost hirotonit şi trimis într-o parohie cu mulţi iehovişti. Acolo lumea nu prea venea la biserică iar tinerii erau mai mult cu discotecile, ca şi astăzi. Ce se gândeşte? Hai să-i invite pe tinerii care cântau la discotecă, la strană – şi i-a plătit pentru asta. Au început să se intereseze de biserică şi astfel a adunat câţiva tineri şi bătrâni. Era foarte apropiat de oameni. Când omul avea un necaz, venea la el în casă şi nu-l jupuia de bani. Mai lua câte vreun tinerel cu el, îl mai punea să citească. La sfârşit lăsa în casă agheasma şi-i spunea: agheasma asta se ia pe nemâncate. Apoi îi binecuvânta casa. Acelaşi sfat îmi dădea şi mie: „Măi, îi faci slujba şi dacă te invită la masă stai, dacă nu, nici o problemă, să nu-ţi pară rău. Dar când te duci, îi binecuvântezi pe toţi, de la tata, la cel mai mic şi apoi ai plecat”. Şi iată aşa a început să-şi atragă oamenii din sat la biserică, nu doar pe ortodocşi, ci chiar foarte mulţi iehovişti au venit înapoi, astfel încât, într-un an de zile cât a fost paroh în satul respectiv, au mai rămas doar câteva familii de iehovişti. De acolo a fost transferat încă la 2-3 parohii, apoi la o mănăstire din Ardeal. Avea domiciliu forţat şi de acolo a fost luat a doua oară, în timp ce făcea Sf. Liturghie. Nu prea povestea cu drag toate astea. Spunea cum îi obliga să batjocorească sfintele vase din altar, chivotul, proscomidiarul, sfânta masă. Veneau securiştii şi se suiau cu şezutul pe masă. Îi puneau să stea în poziţii indecente pe sfânta masă. La un moment dat unul dintre securişti a luat potirul şi a zis: „Asta-i cupă de mitropolit, să bem şi noi ca mitropolitul”. Şi bea din potir parcă era un pahar, în batjocură.
Erau Sfintele Taine?
Nu cred, pentru că luau din sticlă, goleau în potir şi beau şi se distrau. Dădeau apoi de la unul la altul. A fost acuzat ca e „duşman al poporului”. A rămas mirat: „Cum mă consideră pe mine duşman al poporului când eu sunt unul dintre militanţii naţionalismului şi ortodoxiei în ţara noastră?”. Şi-a dat seama că, de fapt, dacă eşti duşman al regimului politic, eşti considerat şi duşman al poporului. Ca şi cum acest regim ar fi fost voinţa poporului. A fost judecat la Cluj. La tribunal i s-a dat sentinţa de 7 ani închisoare. A fost închis la Aiud unde a făcut 6 ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi în 1964. Aici l-a cunoscut pe părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă. În închisoare era genul de om care, cum să spun, nu încăpăţânat – ci înverşunat sau râvnitor în credinţa lui era. Îl acuzau: „Eşti un încăpăţânat că nu vrei să înţelegi”. Era încăpăţânat în râvna asta pe care nu voia s-o lase. Povestea că erau în cameră vreo douăzeci: un greco-catolic, doi romano-catolici, un protestant şi restul ortodocşi. S-au înţeles bine cu toţii, când era unul bolnav sau mai slăbit, îşi dădeau mâncarea de la unul la altul, nu se ţinea seama ce religie ai. Când era vorba de chestii de credinţă, de doctrină, de cult, tradiţii, se certau întotdeauna. Nu era nici unul de acord cu altul. Surprinderea pe care a avut-o după 1990 a fost că s-a organizat la Aiud, de către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici (AFDPR), un fel de manifestaţie publică unde au participat mulţi credincioşi. A venit şi cardinalul Todea Alexandru [1] cu câţiva preoţi. Printre ei, cine era? La un moment dat ia cuvântul acel preot care fusese cu părintele Iosif în aceeaşi celulă. Şi de la microfon a început să spună: „Datorită ortodocşilor am făcut noi închisoare, pentru că ei ne-au luat bisericile, ne-au prigonit, ne-au maltratat, ne-au trădat la securitate”. Ortodocşii în sus, ortodocşii în jos; „Cei mai răi îs ortodocşii şi datorită lor, noi, greco-catolicii, am devenit nişte victime”. Se poza în chip de victimă astfel încât să atragă mila celor de faţă. Părintele Iosif şi-a cerut şi el dreptul să vorbească, să-i răspundă. „Nu-ţi aduci aminte că ţi-am dat blidul meu şi am fost împreună în închisoare. Tu ai fost un greco-catolic, au mai fost doi romano-catolici, un protestant şi noi am fost douăzeci de ortodocşi. Noi, din cauza cui am făcut închisoare? Sau romano-catolicii sau protestanţii?” După aceea, când s-au întrunit peste câţiva ani, preotul respectiv îi spune părintelui: „Nu fi supărat pe mine, dar ştii că aşa e linia pe care trebuie să mergem… te rog să mă înţelegi”. Şi Alexandru Todea a făcut afirmaţia în faţa unui ministru al cultelor cum că „Biserica Ortodoxă este trădătoare de neam” (ziarul Dimineaţa, Bucureşti, 24 feb. 1990). De fapt ortodocşii sunt cei care au luptat pentru întregirea neamului şi este exact invers: cei care au stricat şi au dezbinat neamul românesc în Ardeal, tocmai ei se pun eroi şi ne acuză pe noi că l-am dezbinat. Bineînţeles, argumente la acest lucru nu avea cardinalul; singurul argument era că anumiţi ierarhi ortodocşi au vândut Biserica. Părintele Iosif s-a dus personal să-l caute pe Al. Todea, să vorbească cu el şi să-i explice. La care, Todea îi spune: „Ştii, părinte, îmi pare rău, vezi-ţi tu de Biserica ta, iar dacă vrei să vii la noi, la catolici, te primim cu drag, dar dacă nu, vezi-ţi de biserica ta, pentru că noi suntem oameni culţi, noi am format cultura în Ardeal, noi avem anumite merite pe care matale, dacă nu le cunoşti, n-avem ce discuta”. La un moment dat cardinalul Todea îi spune: „N-am timp să stau de vorbă, discutăm altădată”, deci ca şi cum l-ar fi poftit afară. Părintele Iosif a plecat liniştit şi şi-a văzut de treaba lui şi a rămas aşa, cu o supărare, că ei au suferit împreună şi, după aceea, să li se dea în cap că, vezi Doamne, noi ortodocşii suntem aşa. În privinţa asta era un apărător al Ortodoxiei – oricine se lega de ea, nu accepta lucrul acesta.
RSS 2.0