.Recent, m-am întâlnit cu o ucenică întoarsă din SUA în ţară, citise câteva din cărţile Părintelui Serafim Rose, fapt pentru care, între altele, înfăptuise şi un pelerinaj la Mânăstirea Platina şi, bineînţeles, la moaştele Sfântului Ioan de San Francisco, cel care a propovăduit cu atâta râvnă Ortodoxia pe meleagurile americane (şi nu numai). Noi, românii, credem că despre America ştim destul de multe: „Dallas”, „A fost odată America”, „Pe aripile vântului” sunt numai câteva dintre producţiile cinematografice care, în spaţiul autohton, au creat o viziune oarecum idilică asupra lumii de peste ocean. „Enola Gay”, „Wattergate”, „11 septembrie” (varianta neoficială) ilustrează convingător că America înseamnă mai mult decât „job”, „halloween” ori …Statuia libertăţii. Şi totuşi, mai există o Americă, străină rating-ului oficial, o Americă însufleţită de dragoste, râvnă şi evlavie pentru dreapta credinţă, potrivnică duhului lumesc, o Americă neştiută, smerită, ascunsă înălţărilor şi căderilor acestei lumi: aceasta este America lui Hristos. Despre aceasta nu se scrie în ziare, nu se vorbeşte la tv., pentru că nu împărtăşeşte de fel idealurile societăţii actuale şi cu atât mai puţin ale celei viitoare. Precizăm, din capul locului, că nu este vorba de vreun creştinism al… „valorilor comune”, ori, simplu vorbind, de Ortodoxie aşa cum o cunoaştem/practicăm noi, contemporanii (citeşte, românii), ci de ceva cu mult peste căutările şi aşteptările noastre: „creştinismul inimii” (Cuviosul Părinte Seraphim Rose). Acest creştinism, atât de drag sufletului slav, este departe de ceea ce înseamnă astăzi „creştinism”: organizare, planificare, strategii, filantropie, activităţi cultural-ştiinţifice, eficienţă, performanţă, calitate etc., toate mizând pe însuşirile omeneşti ale firii căzute. Conform noului creştinism, axat pe instruire-efort-rentabilitate, mentalitatea europeană (citeşte, evreopeană) consideră că pentru a fi ortodox este suficientă apartenenţa exterioară la Biserica Ortodoxă, limitând vieţuirea creştină la participarea la slujbe, împlinirea canonului de rugăciuni, lecturarea ocazională a cărţilor duhovniceşti, plătirea pomelnicelor pentru vii şi morţi etc. – neglijând întrutotul schimbarea sufletului, înnoirea duhului, năzuinţa de a fi diferit de lume. Acesta este noul chip al înşelării duhovniceşti, chip al creştinului fetişist care, săvârşind „ritualul-fetiş” cu precizie şi corectitudine de fariseu, îşi poartă liniştit patimile, îndreptăţindu-şi greşelile şi slăbiciunile, plin de mulţumire de sine, neîndurător cu alţii. Cuviosul Părinte Seraphim Rose spunea: „Suntem mulţumiţi că avem biserici şi cântări frumoase; oare nu ne lăudăm că ţinem posturile şi sărbătorile din calendar, că avem icoane frumoase şi cântare comună [poporul cântând împreună cu strana, n.n.], că dăm milostenii săracilor şi, probabil, zeciuială [taxa de parohie, n.n.] Bisericii? Nu ne veselim de învăţături patristice înalte şi conferinţe teologice, fără a avea în inimă simplitatea lui Hristos? Dacă da, atunci spiritualitatea confortului e aceea în care trăim, drept pentru care nu vom da nici un rod duhovnicesc asemănător cu rodul celor lipsiţi de confort, care suferă adânc şi se luptă pentru Hristos”. Semnificativ, parcă ar fi vorba de Ortodoxia noastră mioritică şi bi-milenară! Dar despre aceasta, puţin mai târziu!
Revenind la ucenica de care am amintit, aceasta îmi mărturisea că, vizitând catedrala Maicii Domnului din San Francisco, Mânăstirea Platina şi Schitul „Sfânta Xenia” din nordul Californiei, precum şi alte locaşuri sfinte, a putut cunoaşte pe viu Ortodoxia rusă de pe tărâmuri americane. Ceea ce a uimit-o profund a fost căldura, firescul şi simplitatea slujbelor şi a slujitorilor, lipsa preţiozităţii şi a rafinamentului academic, des întâlnite între preoţii şi teologii „subţiri” de la noi. Era evident că preoţii nu se situau duhovniceşte în afara turmei, ori mai rău, departe de nevoile şi încercările acesteia, având o viaţă „a lor”, paralelă cu pulsul parohiei. Pătrunşi de simţirea ortodoxă a lucrurilor, dovedind seriozitate şi maturitate duhovnicească, însufleţiţi de „neliniştea cea bună” (Cuviosul Paisie Aghioritul), păstorii ruşi ori americani convertiţi la Ortodoxia rusă împărtăşesc cu poporul aceleaşi preocupări, nevoi şi necazuri, înfruntând alături de păstoriţi indiferenţa, modernismul şi apostazia vremii, cu aceeaşi neostoită râvnă. Modul în care participă la viaţa omului de rând este lipsit de fast şi pretenţii, străin eleganţei ostentative ori profesionalismului burghez, rece, expeditiv, fără inimă. Preotul ortodox al diasporei ruse din S.U.A., următor rânduielilor statornicite de Sfântul Ioan Maximovici, ierarhii Averkie Tauşev, Nectarie Konţevici şi mulţi alţii nu se simte „domn”, „intelectual”, „teolog”, „funcţionar de stat” ori cu atât mai puţin vreo somitate înaintea căreia omul de rând, „mujicul”, trebuie să-şi cântărească bine vorbele, ci om şi numai om. Om cu fapte şi păcate, chinuit de neputinţele proprii întregului neam omenesc, bântuit de îndoieli şi ispite laolaltă cu ceilalţi creştini. Nimic „deosebit” şi „înălţător” în „cariera” acestui slujitor al altarului, ci numai o conştiinţă vie, smerită, aşezată, aşa cum îi stă bine unui om normal şi îndeosebi bunului creştin. Creştinii români au întâlnit astfel de slujitori în Rusia! De ce nu ar afla şi în România? De ce preoţii noştri simt nevoia să se deosebească de popor? Oare nu banul şi traista văduvei, de-a lungul istoriei, au sprijinit pe săraci şi pe cerşetori (uneori mai generos decât o făceau „unşii” Domnului), pe monahi şi pe preoţi? Or, trebuie să înţelegem că salarizarea clerului de către stat a reuşit să-l despartă pe preot de popor, transformându-l din păstor în slujbaş la cheremul stăpânului căruia nu-i mai pasă de „oi”. De ce oare creştinii români trebuie să cunoască Ortodoxia cea cu chip nemincinos în afara graniţelor ţării?
Păstorii Ortodoxiei româneşti, precum se vede, sunt datori să înţeleagă că trebuie să se implice practic în viaţa omului de rând, să-l caute şi să-l cerceteze cu inimă de frate, părăsind practicile neortodoxe ale seniorului îngâmfat de puterea-i nemăsurată. Dacă, în trecut, poporul, din smerenie şi evlavie, făcea concesii păstorilor sufleteşti, închizând ochii în faţa unor greşeli ori abateri, astăzi creştinii sunt mult mai atenţi şi mai selectivi. Sub imboldul educaţiei atee, tributari mentalităţii progresist-utilitariste şi a eficienţei, creştinii au pierdut gustul răbdării, înţelegerii şi al iertării, sancţionând moral tot ce nu merge şi nu aduce „rezolvare”. Astfel, dacă lucrarea pastorală în parohie se limitează la slujbe (bine „impozitate”) şi predici, lipsind interesul viu, curat, dezinteresat pentru nevoile personale ale creştinului, preotul va fi privit ca un funcţionar cinstit, însă fără inimă. Astăzi creştini serioşi nu mai pot fi însufleţiţi de predici dulcege, îndărătul cărora părintele îşi ascunde cu iscusinţă neputinţele, mângâindu-şi tihnit conştiinţa, că „mulţi văd, puţini pricep”, acţionând după principiul „fă ce zice popa, nu ce face popa”. Păstorii vor ajunge la inima poporului atunci când vor coborî, în simplitatea inimii, între frământările şi nevoile omului de rând. Acestea vor fi cu putinţă numai lucrând cu sufletul creştinului, în duhul ortodox al Sfinţilor Părinţi, străin atât corectitudinii fără milă, cât şi îngăduinţei fără discernământ, specifică mentalităţii compromisului. Altfel ortodoxia românească va rămâne în acelaşi formalism repudiat de creştinii simţitori, care nu e în stare să ajungă la inima omului, nici să-i înalţe sufletul către Dumnezeu. Căci, privitor la creştinismul românesc, una din remarcile amare, dar îndreptăţite, ale unui cleric al diasporei ruse era tocmai formalismul, opinie împărtăşită şi de creştini aparţinând altor naţionalităţi.
RSS 2.0