.Am ascultat, nu de mult, un cuvânt încărcat de prevestiri grele. Părintele Iustin Pârvu ne-a răspuns la întrebarea cum să procedeze enoriaşii derutaţi de rugăciunile unora cu ereticii, de ritualurile malteze într-o biserică ortodoxă, de alte fapte ecumeniste smintitoare: „Să meargă la biserică, să participe la rugăciune, până se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Când ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri” (Ori Hristos, ori Satana, interviu în „Credinţa ortodoxă” nr. 12/2007, p. 12). Credeam, atunci când am vorbit, că acestea se vor petrece peste ani şi ani, dar au trecut doar 6 luni şi, la 25 mai 2008, într-o biserică greco-catolică din Timişoara (ce potrivire, tot pe acele locuri masonii pângăriseră catedrala ortodoxă cu ritualurile lor!) au luat din acelaşi potir şi nunţiul apostolic al papei şi Mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu al Banatului. Acest fapt, de abandon al Ortodoxiei, prin împărtăşirea cu ereticii, a lovit ca un trăsnet multe conştiinţe ale drept măritorilor din România, dar şi din alte ţări ortodoxe. Da, vremurile apocaliptice, anunţate de Sfinţii Părinţi, nu sunt pentru o viitorime incertă, ci le trăim noi, aievea, acum şi aici. N-am fost şi nu suntem bine pregătiţi pentru ele. Ne-au luat prin surprindere, deşi au existat multe semne înainte de apostazia ierarhului nostru, dar nu le-am dat atenţie sau nu le-am înţeles.
Sunt aproape două decenii de când, sub oblăduirea şi dirijarea din umbră a Consiliului Mondial al Bisericilor, un fel de „sinod” ecumenist mondial, la noi în ţară au loc aşa numitele octave de rugăciune comună, în cadrul cărora, în a treia decadă a lunii ianuarie din fiecare an, mai cu sila, mai cu neştiinţa, mai cu viclenia unora din cler, ortodocşii intră sub anatema Sfinţilor Părinţi, pentru că se roagă împreună cu ereticii, lucru interzis în mod absolut de canoane: „Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să se roage, să fie caterisit şi să se afurisească” ( Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli); „Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacã numai s-ar ruga împreunã cu ereticii, sã se afuriseascã, iar dacã le-a permis acestora sã sãvârşeascã ceva ca şi clerici (sã sãvârşeascã cele sfinte), sã se cateriseascã (despopi)” (Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli); „Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii” (Canonul 33 al Sinodului din Laodiceea). Exemplele privind interdicţiile care decurg firesc din adevărul de credinţă ortodoxă ar putea umple pagini întregi. Dar acum, în aceste vremuri, ele sunt părăsite, închise în cărţi şi dosare, eliminate din viaţa reală a Bisericii. Lipsirea de legiuirea cea dreaptă porneşte de la păstori, ei înşişi abandonaţi duhului lumii, lucrului la „cărămizile lui Faraon”. Astfel turma de oi se amestecă definitiv nu numai cu caprele, ci şi cu lupii şi leii! Repetarea stereotipă a cuvintelor „unitate, unitate” (cu cine, oi cu lupi?), „iubire, iubire” (fără adevăr!), „suntem tot una”, „schimbare”, „reformă”, „pace, pace” (ca să ascundă tăinuitul război!) etc., etc., au avut rolul să amorţească, să adoarmă conştiinţele ortodoxe, să le pună în ceaţă dreapta credinţă, să le slăbească simţirea adevăratei credinţe. Pentru ca, apoi, să se poată face paşii următori în a-i rupe de Dumnezeul cel adevărat. Făcând mereu rugăciune comună, bombardaţi între timp de o mass media slujnică la duhul antihristic, necaterisiţi, neafurisiţi de nimeni, nedoftoriciţi de duhovnici, ba din contră lăudaţi pentru conciliere şi bună purtare, credincioşii au devenit sau sunt pe cale să devină rău credincioşi, apostaţi şi eretici. Dar să nu credeţi că, dacă nu am fost caterisiţi şi pedepsiţi pentru aceste fapte de către mai marii bisericii luptătoare, înseamnă că am scăpat. Nu. Să ştiţi că Biserica biruitoare, Sfinţii Părinţi, îngerii din cer, ne-au afurisit şi caterisit, ne-au dat anatemei, purtăm deja cu noi stigmatele judecăţii lui Dumnezeu, regăsite prin diversele crize care ne încearcă. Ne vine în minte cumplita judecată ce s-a făcut la 29 mai 1453 în Constantinopolul asaltat de oştile musulmane, în seara dinaintea ultimului atac păgânesc: Biserica Răsăritului, oficial era unită cu ereticii de la Roma, prin sinodul tâlhăresc de la Ferara-Florenţa, dintre 1438-1439; în realitate, o parte din credincioşi şi din cler păstrau cu voinţă tare Ortodoxia; dar în acea seară fatidică, înspăimântaţi, deznădăjduiţi, toţi locuitorii cetăţii, cu împăratul Constantin Dragases şi cardinalul Romei în frunte, au intrat în catedrala Sfânta Sofia şi, prin Liturghia comună şi împărtăşirea cu toţii din acelaşi potir, au nelegiuit în faţa lui Dumnezeu. „Pe când mozaicurile de aur sclipeau în lumina miilor de candele şi lumânări, iar preoţii în strălucitele lor veşminte se mişcau solemn, în acea clipă s-a săvârşit o jalnică şi nevrednică unire în Biserica Sfânta Sofia” (Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Eugenicul, Egumeniţa, Galaţi, p. 173). Cum să uneşti duhul adevărului cu duhul minciunii? În acele momente, Dumnezeu i-a părăsit pe bizantini, în zorii acelei zile au fost zdrobiţi de otomani, s-a ales praful şi pulberea de statul lor, nerevenindu-şi în veac. Ce vom zice, în cazul nostru, petrecut la 25 mai 2008? Vai ţie, Timişoaro? Vai ţie, Bucureştiule? Vai ţie, Românie? Nici măcar nu ne îngăduim a ne închipui ce va urma!...
Ce a zis, după aceea, omul care s-a făcut una cu ereticii? Era „fericit” când a fost întrebat dacă regretă, nepocăindu-se, dimpotrivă, a susţinut că lucru bun făptuieşte. Împărtăşirea unui înalt ierarh la Bisericii Ortodoxe Române cu nunţiul apostolic al papei, cu episcopii greco-catolici şi catolici participanţi la mesă, din potirul în care nu se afla trupul şi sângele Mântuitorului, ci azimă papistăşească şi vin, netransfigurate prin epicleză, de către Duhul Sfânt (fiindcă nici epicleză n-au, iar de la eretici harul s-a retras!, urâciunea pustiirii pe altarul Domnului!), având ca martori mii de oameni, camere de luat vederi şi aparate de fotografiat, este trădarea Iudei care a plecat în noaptea greu întunecată. Dar acum avem de a face cu o Iudă devenită vedetă de televiziune, de agenţii de presă, o Iudă care nu-şi mai tăinuieşte ticăloşirea, ci vinde Ortodoxia în văzul întregii lumi şi se mândreşte luciferic fapta lui. Aceasta nu e o naivitate sau o orbire de moment, ci este un gest demonstrativ, de o cutezanţă sfidătoare, o declaraţie de război azvârlită în obrazul lui Hristos, dar şi în faţa prea micilor Săi următori. Gestul lumesc şi ironic-bajocoritor al mitropolitului Banatului constituie vârful unui aisberg uriaş care ţinteşte a zdrobi corabia Ortodoxiei. Aisbergul acesta şi-a înălţat capul deasupra oceanului, cu slavă lumească, pentru a ne înspăimânta, pentru a-şi vădi forţa şi apostazia, dar şi pentru a ne testa. La acest nivel, testul are anvergură pentru întreaga noastră Biserică. Vrăjmaşii vor să afle câtă putere de rezistenţă mai avem! Răspunsul trebuie să vină acum, din reacţiile noastre. Dumnezeu a îngăduit mişcarea aceasta vădită, pentru a se alege apele tulburi în care colcăim cu toţii, dar şi pentru a-i atenţiona pe oştenii Săi că se află în stare de război. Acum nu mai sunt înspăimântătorii osmanlâi la zidurile găurite ale Constantinopolului, ca să căutăm disperaţi salvarea în potirul ereticilor. Dar tot război e. Unul mai nimicitor şi mai plin de tragism, prin urmări, fiindcă el aduce moartea veşnică. Acum, la zidurile năruite ale conştiinţelor noastre au tăbărât hoarde de diavoli şi armate terestre uriaşe de slujitori ai lor. Nu mai vor să ne spintece sau să ne decapiteze, ci să ne răpească sufletele. Cu vreo 6 ani în urmă, Părintele Rafail Noica ne avertiza în scris, textul era adresat unui arhiereu, ei, ce limpede profeţie!, şi suna aşa: „Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor. […] Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea Catolicismului şi a celorlalte secte, să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinăuntru smintiri, şi poticniri, şi vânzări” (Apoc. 13, 7) ( în Cultura Duhului, Alba Iulia, 2002, p. 168). Suntem deja în faza în care ne pierdem conducătorii, cad cei aleşi, deşi erau căzuţi dinainte, dar se umbriseră cu viclenie, acum taina fărădelegii a ieşit în vârf, ca puroiul din buboi, după ce a infectat dinlăuntru organismul. Suntem în faza în care duşmanul, prin necinstire, batjocorire şi trădare făţişă, prin hulă, ocări şi defăimare, răcnite prin mari antene şi difuzoare (gesticulaţie tipică a monstruosului Goliat!) încearcă să ne demoralizeze, să ne convingă de tăria lui, pentru a ne face să capitulăm. Şi vom tăcea? Vom pleca frunţile, urmându-i pe apostaţi şi pe eretici?
RSS 2.0