Triumful mondial al Televiziunii (7)

Faţă de viziunea pascaliană, clarviziunea dostoievskiană aduce precizări de relief pneumatologic atât de extraordinare încât devine cu putinţă prezicerea catastrofei cu destulă precizie: „Dostoievski afirmă lămurit că aceste trichine «erau fiinţe înzestrate cu raţiune şi cu voinţă, erau spirite»”. Dar cum intrau aceste spirite, aceste duhuri în sufletele oamenilor? Răspunsul ni-l dă tot Dostoievski în Fraţii Karamazov. „Pictorul, scrie el, are un remarcabil tablou intitulat «Contemplatorul». Pe acest tablou este pictată o pădure pe timp de iarnă, iar în pădure, pe drum, îmbrăcat cu un surtucaş rupt şi încălţat cu nişte opincuţe din coajă de tei, sta singur singurel, în cea mai profundă izolare, un biet ţăran rătăcit. Pare că stă căzut pe gânduri, însă el nu cugetă, ci «contemplează» ceva. Dacă l-ai ghionti, ţăranul ar tresări şi s-ar uita la dumneata. Exact ca cineva trezit din somn, care nu înţelege nimic. În schimb însă, cu aceeaşi siguranţă, şi-ar tăinui în inima lui acea impresie sub înrâurirea căreia se afla în vremea contemplării sale. Aceste impresii îi sunt scumpe şi el le acumulează cu siguranţă, chiar fără să-şi dea seama şi pentru ce şi în ce scop: poate că, grămădind impresii de acest fel timp de mai mulţi ani, va părăsi, la un moment dat, toate şi va pleca la Ierusalim, ca să peregrineze şi să se mântuiască, dar poate că, tot aşa deodată, va da foc satului în care s-a născut, după cum se mai poate întâmpla să facă şi una şi alta” [1]. Oare nu sunt astfel de „contemplatori” toţi cei care, copii şi adulţi, privesc înecaţi în pasivitate şi închişi în ei cu starea aceea cu tot, emisiuni şi imagini televizate, ori cei care, în aceeaşi contemplare pasivă, se robesc cu totul marilor ideologii ale epocii; contemplatori şi înrăiţi de atâtea vedenii, pe cât de atractive pe atât de neaevea, ei „atrag trichinele demonice în sufletele lor”, intră adică în curentul acesta de seducţie a engramelor imagologice ori a ideogramelor discursive cu o mare încărcătură de promisiuni, care astfel pătrund încetul cu încetul, în sufletul lor şi încep a dirija de acolo, din subterana sufletească astfel formată, gândirea şi voinţa celor pe care i-au robit pe neaşteptate şi în chip neconştient. Şi cine poate şti ce gânduri trec prin mintea acestor „robi” ai engramelor secolului XX.

Oare nu dezlănţuie aceştia un incendiu noologic, printr-un gest de acelaşi tip cu al celui ce iese brusc din tăcere doar spre a-şi incendia satul sau casa? De unde vine această „inspiraţie”, dacă nu din „acele impresii” tăinuite în inimă, receptacul tragic al acestor trichine demonice, „impresii sub înrâurirea cărora s-a aflat în vremea contemplării sale” şi care s-au acumulat aruncându-l acum, pe poet, în incendiul acestui senzualism ce „arde” sufletul incendiator: căci „tot grămădind impresii de acest fel timp de mai mulţi ani, va părăsi, poate, la un moment dat, toate şi va pleca la Ierusalim, ca să peregrineze şi să se mântuiască, dar poate că tot aşa, deodată, va da foc satului în care s-a născut” („Fraţii Karamazov”).

Cât amar de vreme se vor fi îngrămădit tainic în inima unor asemenea inşi aceste impresii în care se vor fi amestecat pulsiuni suprimate, ura dimpreună cu atracţii şi spaime nefiltrate, refuzate luminii conştiinţei până când, deodată, au răbufnit toate sub forma unei teribile agresări dirijată cu furie contra maicii simbolice, într-o dezlănţuire tot atât de contrară firii ca focul aruncat asupra satului într-un moment de neconştientă izbucnire?! Teribilă maladie, pe care n-ar putea s-o vindece decât o tot atât de teribilă remuşcare, un sentiment al păcatului şi umilinţei tot atât de adânci pe cât au fost aceste porniri profanatoare.

În viziunile lui Dostoievski, nefericiţii posedaţi se pregătesc pentru capitolul următor, pe care scriitorul rus l-a intitulat „Smerdeakov”. „Pentru că acest ucigaş al propriului său tată a fost un astfel de contemplator. Rău din fire şi plin de ură [exact ca eroii poemelor noastre, s.n.], Smerdeakov a atras încă din copilărie trichinele demonice în sufletul său Încă de când se distra, spânzurând pisicile, Smerdeakov intrase în zona de influenţă demonică” [2]. Ca şi pe Smerdeakov al lui Dostoievski pe toţi fraţii întru răutate ai aceluia, dacă i-ar fi „examinat un fizionomist, ar fi spus că în capul [lor] nu există nici gânduri, nici idei, ci numai aşa, un fel de contemplare” [3]

„Omul doarme şi se scoală, e noapte, e zi, şi sămânţa încolţeşte şi creşte, el însuşi nu ştie cum”, zice Domnul Iisus. Dacă în inima unui om, aplecat spre bine, Dumnezeu aruncă un grăunte de grâu, după un timp de luminoasă contemplare, omul va pleca la Ierusalim, dar dacă în inima altui om, aplecat spre rău, diavolul aruncă un bob de neghină, după o perioadă de neagră contemplare, el va sfârşi într-o crimă ca printr-un rod firesc al seminţei vrăjmaşe [4]. La urma urmelor nu faptul că cineva scrie aşa este problema, ne previne Dostoievski. Întotdeauna au existat aceste exemplare fiindcă întotdeauna „trichinele demonice” au pătruns în firile pregătite să le „găzduiască”. Problema ţine de amploarea fenomenului, de faptul că, iată, în acest caz, o instituţie de prim rang oferă cadrul ei pentru găzduirea fiinţelor engramate spre a le trimite apoi, cu legitimarea ei, în mediul neprofanat al sufletelor curate ale copiilor şi adolescenţilor. Lucrul acesta este cu adevărat alarmant fiindcă este de natură să incendieze nu un sat, ci o lume, o ţară şi o lume. Faţă de infestarea cu „trichinele demonice” a mii de zeci de mii de suflete curate, infestarea cu HIV cade pe o treaptă de relevanţă secundă. Şi totuşi, pentru a contracara infestarea cu HIV se iau atâtea măsuri, în schimb contra infestării cu „trichinele demonice” a unor întregi generaţii nu se ia nici o măsură. Ba, din contră, asemenea engrame sunt cultivate în „serele ideologice” ale unor instituţii publice şi sunt apoi difuzate în „proporţie de masă” prin acele „conserve culturale” infestate numite „manuale alternative”. Catehismele bolşevice erau un început prea modest pentru manualele alternative. Fiindcă „mintea şi inima omului sunt ca moara care nu se opreşte niciodată. Dacă omul nu primeşte sămânţa lui Dumnezeu, vine diavolul şi aruncă trichinele sale, şi fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” [5].

Procesul care oferă mediul propice „trichinelor aruncate de diavol” în sufletul omului este un fel de „neagră contemplare”, „o stare receptivă pasivă”, care durează atât cât eşti „în sfera de influenţă a diavolului”. Această „neagră contemplare” se instaurează într-un mediu prielnic de rodire ea însăşi. Şi oare n-a fost lunga iarnă bolşevică una în care sufletul a zăcut în neagră contemplare căci drumul spre Dumnezeu i-a fost blocat cu totul. Instalarea „engramelor malefice”, a acelor „trichine demonice” suspendă cu totul libera gândire şi libera voinţă a celui posedat, încât, asemenea lui Raskolnikov „la un moment dat (cu puţin timp înainte de a săvârşi răul propriu-zis) vei simţi cu toată fiinţa că nu ai nici libertate de gândire, nici voie liberă, şi că totul este hotărât definitiv” [6].

„În această stare de complexă posedare demonică, «Raskolnikov era înclinat să vadă nişte lucruri ciudate, nişte coincidenţe, nişte influenţe, o predestinare şi un indiciu»” [7].

„Această transă diavolească, această hipnoză diabolică, exercitată asupra întregii lumi care «zace întru cel viclean» o descrie Dostoievski prin gura lui Svidrigailov astfel: «Petersburgul este un oraş de oameni buni. Dacă am poseda anumite discipline ştiinţifice, atunci medicii, juriştii şi filosofii ar putea întreprinde cercetările cele mai preţioase asupra Petersburgului, fiecare în specialitatea lui. Arareori se întâmplă să vezi un oraş în care să se găsească atâtea influenţe tenebroase, pătrunzătoare şi bizare, exercitate asupra sufletului omenesc ca în Petersburg. Influenţele climaterice nu au nici o valoare în comparaţie cu aceste influenţe. Pe deasupra, acesta este centrul administrativ al întregii Rusii şi caracterul Petersburgului trebuie să se răsfrângă asupra tuturor ruşilor. Dar acum nu este vorba de aceste influenţe, ci de faptul că eu, îi spune Svidrigailov lui Rascolnicov, m-am uitat de câteva ori la dumneata dintr-o parte. Când ieşi din casă, dumneata mai ţii capul drept. Dar după ce faci vreo douăzeci de paşi, începi să-ţi pleci capul spre pământ şi îţi duci mâinile la spate. Deşi priveşti, totuşi e vădit că nu mai vezi nimic, nici în faţa dumitale, nici în lături. În cele din urmă, începi să-ţi mişti buzele şi să vorbeşti singur, iar uneori ridici mâna şi declami, pentru ca, în sfârşit, să te opreşti multă vreme în mijlocul drumului» [8].