.De câte ori deschid cartea Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora (Christiana, Bucureşti, 2007, ediţie îngrijită de Mânăstirea Diaconeşti şi prefaţată de IPS Bartolomeu Valeriu Anania) am sentimentul deplin că mă înfrupt din Vieţile Sfinţilor, că am nimerit peste o relatare amănunţită a vieţii unui mucenic. La lectură, gândurile noastre, impresiile, raţiunea, logica se pot lesne înşela, dar duhul din noi rareori se lasă amăgit. Atunci când inima se înduioşează şi palpită odată cu suferinţele îndurate în temniţe de către alt om şi, totodată, se luminează cu biruinţele duhovniceşti ale aceluiaşi, neîndoielnic avem de a face cu o comunicare a harului care iradiază din fiinţa şi din faptele lui. Un astfel de om este Preotul Gheorghe Calciu care a locuit două sezoane lungi în infern, e vorba de închisorile comuniste de la Piteşti şi Aiud, şi o luminoasă perioadă de revărsare a harului preoţesc în exilul slujitor pe care l-a trăit în America. Alcătuită din patru părţi, cartea aceasta este o mare reuşită editorial-duhovnicească a maicilor de la Mânăstirea Diaconeşti şi a editorilor Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu de la Christiana. Prima parte, cea mai voluminoasă, aproape jumătate din întregul volum, este un interviu luat Părintelui Calciu de către monahul Moise de la Mânăstirea Oaşa, în anul 2005, în timpul unei vizite prin ţară. Este o lungă mărturisire a Părintelui Calciu, întinsă pe 6 ore de înregistrare, transformată în text de maicile de la Diaconeşti. A doua parte e constituită din manuscrise ale Părintelui Calciu, recuperate de la Securitate, de fapt fragmente din acestea; a treia prezintă exilul în America, un interval de două decenii, reflectat mai ales prin texte scrise de ucenicii săi de la Parohia „Sfânta Cruce”, iar cea de-a patra, intitulată „Moartea nu există”, e formată din mărturii ale maicilor şi ucenicilor care l-au îngrijit în ultimele săptămâni de viaţă. Lângă acestea e publicată şi o addenda ce conţine cuvinte adresate la înmormântare de prieteni, scrisori şi alte documente.
Născut la 23 noiembrie 1925, într-o familie de ţărani cu 11 copii, din Mahmudia, judeţul Tulcea, şi plecat la Domnul în 2006, la 21 noiembrie, Părintele Gheorghe Calciu, în cei 81 de ani ai vieţii pământeşti a suferit 20 de ani de închisoare şi vreo doi ani de domiciliu forţat. Infernul închisorilor şi cel al consemnării la domiciliu s-au împărţit în două sezoane: primul între 1948-1963, plus un an în Bărăgan; al doilea, 1979-1984, plus un an consemnat la domiciliu, până s-a aprobat, mai degrabă a fost impusă, expulzarea, a lui şi a familiei sale, din ţară, în anul 1985. Iadul comunist, în două ipostaze, greu de suportat la lectură, dar de trăit aievea!? Când a fost ridicat, în 1948, era student medicinist în anul doi, la Bucureşti, luat de Securitate pentru vina de a fi activat în Frăţiile de Cruce. A trăit experimentul cel mai terifiant al veacului XX, reeducarea de la Piteşti, între anii 1949-1951, devenind el însuşi re-educator, „îngerul căzut cu ochii albaştri”, o cădere pe care a plătit-o cu sânge şi din care a fost recuperat de Hristos, prin înmugurirea treptată a credinţei în sufletul său. Acolo, la Piteşti, deţinuţii, studenţi şi chiar elevi de liceu, erau „formataţi” să devină re-educatori pentru colegii lor de celulă, acolo avea loc spălarea creierelor prin violenţă, până la moarte. Iată ce mărturiseşte Părintele Calciu despre evenimentele acelea: „Toată reeducarea a fost o lucrare satanică! Diavolul şi-a ales nişte oameni de acolo, dintre noi, care au fost înzestraţi – şi de administraţie, şi de satana – cu puteri demonice şi care au făcut ce li s-a poruncit. Chiar şi Ţurcanu, cât era el de îngrozitor şi spaima lumii, a fost un instrument. Adică a fost un demonizat. […] Tortura era aşa de mare încât la un moment dat simţeai că tot ce n-ai spus este o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci. […] Şi astfel inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit. Şi asta a fost căderea noastră. De aici încolo nu te mai interesa nimic. Nici măcar instinctul de conservare nu mai lucra. Cea mai mare bucurie pentru noi ar fi fost să murim, decât să trecem prin ceea ce treceam atunci”. Au vrut să le răpească sufletul, dar le-au frânt numai voinţa, că, după încetarea reeducării, practic, după ce procesatorii experimentului s-au declarat mulţumiţi de rezultate, unii dintre cei victimizaţi şi-au revenit. Apoi securiştii au încercat, fără succes, să oficializeze ideea că re-educarea a fost o acţiune a legionarilor, deci a victimelor din închisori, nu a torţionarilor care îi chinuiseră. După anul 1956, cei care au scăpat vii de la Piteşti au fost duşi o vreme la Gherla şi apoi la Casimca Jilavei, o închisoare la 7 metri sub pământ, deasupra era izlaz, păşteau vitele, lumea nu ştia ce e în subteran. Acolo, timp de trei ani, a fost locul exterminării supravieţuitorilor, „un experiment biologic şi psihologic”, să vadă torţionarii cât poate rezista omul în condiţiile acelea şi au văzut cu vârf şi îndesat, deţinuţii, în majoritatea lor, au murit pe rând, cu puţine excepţii, între care şi medicinistul Calciu. Au urmat alţi trei ani la Aiud, în regim de Zarcă, fiindcă aici a refuzat reeducarea prin promisiuni viclene, la care au cedat mai mulţi decât la Piteşti.
În fine, din 1964, amnistiat, încearcă să revină la facultate, dar nu este primit, intră la admitere şi termină facultatea de franceză, apoi face şi teologia, este hirotonit preot şi numit profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, unde în 1977 începe o serie de conferinţe, numite „Şapte cuvinte către tineri” în cele şapte săptămâni ale postului mare, câte una în fiecare miercuri, predici prin care protestează deschis împotriva dărâmării de biserici, împotriva ateismului, împotriva dictaturii, pentru libertate, pentru credinţă, pentru patriotism etc. Încep şicanele, ameninţările şi persecuţiile securităţii, este scos din învăţământ, caterisit de către ierarhii vremii, este anchetat, internat într-un spital de psihiatrie şi, apoi, condamnat la 10 ani de puşcărie şi depus la Aiud, încercându-se din nou re-educarea lui, poate chiar şi lapidarea, fapt totuşi nefinalizat deoarece cazul său se internaţionalizase, ajunsese în marile cancelarii occidentale, la Europa Liberă, până la Casa Albă. După cinci ani şi jumătate este eliberat datorită intervenţiilor diplomatice externe şi protestelor din lumea occidentală. A urmat expulzarea şi exilul care au rodit o minunată lucrare duhovnicească de răspândire a Ortodoxiei în America, o fecundă misiune de coagulare a românismului la nivel mondial prin Festivalul „Romfest”. Despre preoţia Părintelui Calciu, ucenicii săi de peste ocean depun mărturii ca despre un sfânt. Adevărul este că el se sfinţise prin suferinţele neînchipuite pe care le-a îndurat şi prin lupta cu duhurile răutăţii şi cu slujitorii acestora din închisorile comuniste. Acum trăia în duhul iubirii şi al iertării şi nu se putea ca harul acesta să nu rodească înmiit în preoţia sa. Oamenii s-au folosit mult de aceste calităţi de duhovnic ale Părintelui, l-au iubit cu devoţiune şi continuă să-i cinstească memoria cu evlavie. Părintele şi-a găsit liniştea, după o viaţă de mucenicie şi după o boală necruţătoare, pe care a întâmpinat-o cu seninătate, odihnindu-se acum sub brazii falnici care străjuiesc cimitirul Mânăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ. L-a iubit pe Dumnezeu din toate puterile şi şi-a iubit ţara şi neamul cu toată fiinţa, de aceea, deşi a fost mereu chinuit şi alungat de aici ca un duşman, a dorit să fie înmormântat în glia străbună. Chiar dacă unii s-au opus să fie reprimit de ţărâna patriei, el a biruit şi de această dată şi poate că, după moarte, devine şi mai puternic iar crucea sa de la Mânăstirea Petru Vodă va fi, pentru multă vreme, un reper pentru conştiinţele românilor şi un loc de pelerinaj unde omul căzut al lumii post moderne va găsi mereu un izvor curat de resurse morale şi duhovniceşti.
RSS 2.0