Triumful mondial al Televiziunii (5)

Cultura nihilismului, fenomen global

În fine partea cea mai radicală a demonstraţiei lui Virgiliu Gheorghe se referă la cultura nihilismului. Concepţia axială a cărţii sale este aceea că televiziunea induce un tip special de cultură pe care autorul o denumeşte printr-un termen anume construit: cultură a nihilismului. În acest scop el extrage mai întâi trăsăturile nihilismului ca fenomen şi curent de lungă durată. Vom reţine în sinteza sa aceste trăsături spre a propune, în final şi în completare la analizele extrem de bogate ale autorului, o viziune de antropologie istorică creştină asupra genezei acestei culturi a nihilismului, pe care am încercat noi înşine s-o extragem din alte surse, pe temeiul unor dovezi complementare la cele cutremurătoare adunate de către autor în sprijinul ipotezei sale, prin care este, de fapt, inaugurată o teorie a culturii nihiliste, cultura negării omului. Ipoteza avansată este aceea că acest tip de cultură s-a născut într-un context istoric şi civilizaţional de durată lungă şi trăsăturile sale dominante s-au cristalizat definitiv în ultimii 300 de ani. Trăsăturile culturii nihiliste sunt, în viziunea autorului: indiferentismul religios, vitalismul, realismul (în fapt, mai adecvat numit, naturalismul sau materialismul extins), mişcările anarhice, violenţa, cultul puterii etc.

Vom ieşi, în fine dintre marginile fixate de autor pentru discutarea chestiunii îndatorându-ne către cititori cu o explicaţie de întregire antropologică asupra culturii nihilismului. Ipoteza pe care mergem noi derivă trăsăturile acestui tip de cultură, care este, de fapt, o anticultură, dintr-un fenomen de amploare continentală: afirmarea unei formaţiuni noologice noi odată cu ascensiunea civilizaţiei europene moderne. Studiul complet asupra acestei chestiuni a fost publicat într-o lucrare de sine stătătoare („Cu faţa spre Bizanţ”) şi, reîntregit, în lucrarea de faţă. Inserez aici doar cadrul ipotetic al acestui nou sistem explicativ pe care-l putem invoca pentru a înţelege gravitatea fenomenului culturii nihiliste şi dificultatea eradicării lui. Startul acestor examinări este acelaşi cu al autorului pe care le şi citez: „A spune că nihilismul este nota definitorie a culturii occidentale şi a mesajului TV este o afirmaţie care ar putea stârni o anumită reacţie nu numai printre ideologii sau admiratorii acestei culturi, dar şi printre mulţi dintre telespectatorii care nu înţeleg cum se poate ajunge la o asemenea concluzie. Şi totuşi, Martin Heidegger, Ioan Petru Culianu şi Părintele Serafim Rose, poate între cei mai complecşi şi profunzi gânditori ai secolului al XX-lea, demonstrează în operele lor că <> [1]. M. Heidegger, considerat cel mai important filozof al secolului trecut, în eseul Nietzsches Wort „Gott ist tot [2], afirmă că: <> [3]. Cu alte cuvinte, cauza acestui fenomen cultural sau proces istoric este îndepărtarea omului de Dumnezeu până la a nu-I mai recunoaşte Creatorului eficienţa intervenţiei în istorie, sau până la a contesta nu numai prezenţa, ci şi existenţa dumnezeirii şi a unei lumi spirituale. Acest proces sau nihilismul însuşi a debutat în perioada Evului Mediu apusean, s-a hrănit din energiile Renaşterii şi ale Iluminismului, a ajuns la o primă maturitate în perioada Romantismului, a darwinismului, a freudismului, pentru a se desăvârşi (ca formulă culturală sau în consecinţele sale ultime) în nazism, în comunismul ateist, în revirimentul practicilor orientale şi în mişcările sataniste care au invadat lumea modernă” [4].

Omul grefat

Secolul XX a produs cel puţin două utopii asupra viitorului omenirii, prin cartea lui Orwell, 1984, şi cartea scrisă de S. Huxley, Brava lume nouă. Dl V. Gheorghe găseşte în cele două utopii o reprezentare asupra esenţei puterii şi a controlului conştiinţelor în era globalizării. Esenţa utopiei orwelliene constă în fenomenul statului fondat pe controlul ideologic, în care televizorul este instrumentul esenţial. „În 1984 autorul imaginează o societate în care ecranul uriaş al televizorului patronează în mijlocul fiecărei case precum şi în locurile publice. Prin intermediul ecranului ochiul Marelui Frate (Big Brother) pătrunde în cele mai intime locuri ale vieţii oamenilor pentru a le controla şi dirija gândurile şi sentimentele. Televiziunea, în viziunea lui Orwell, nu este un mijloc de divertisment, ci unul ideologic, de manipulare a conştiinţelor, o prezenţă obligatorie în spatele căreia se ascunde ameninţarea cu forţa, sistemul sau cei care vor binele poporului şi vorbesc în numele lui şi al democraţiei. Cetăţenii îşi petrec cea mai mare parte a timpului în preajma ecranului. Adorm cu televizorul, se trezesc în compania acestuia. Viaţa se desfăşoară, practic, pe coordonatele trasate de ideologia la care oamenii sunt conectaţi permanent prin intermediul televiziunii” (ibid. vol 2, mss). Acest tip de stat totalitar este un derivat al ipotezei dictaturii intelectului. Puterea intelectuală a ideologilor, o adevărată ideocraţie, are grijă să programeze mental dinamica vieţii cotidiene. Din această cauză dictatura este una dură, este un dictat al minţii. La polul opus, S. Huxley imaginează o dicatură „blândă” pentru care dl V. Gheorghe propune un concept nou, cel de stat magic. Este dictatura pe care o putere perversă o dobândeşte prin excitarea simţurilor, prin narcoza conştiinţei, prin efecte de seducţie, un fel de seducţie amestecată cu subversiunea spaţiului intim. „Şi în cartea lui Huxley ecranul joacă un rol esenţial în procesul de spălare a creierului. Efectul acestuia este mai puţin unul ideologic cât unul magic, de excitare a simţurilor, de inducere a plăcerii şi aprindere a imaginaţiei. Ecranul nu este obligatoriu, ci facultativ, însă în viziunea lui Huxley, el este căutat de oameni pentru caracterul său fascinator, seductiv, pentru experienţa cathartică, de tip şamanic ce o presupune vizionarea, pentru puternica excitare a simţurilor şi narcoza ce el o face posibilă” (ibidem, vol. 2, mss).

Ambele utopii redau câte ceva din experienţa dictaturilor în secolul al XX-lea. „Cartea lui Orwell anticipează un stat poliţienesc, constrângător, o dictatură militară care prin forţă reuşeşte să conducă omenirea, în timp ce Huxley imaginează un stat magic, în care spălarea creierului se realizează prin mijloace <>, prin consumul drogului (soma) ca obicei social, prin cultivarea unei sexualităţi liberalizate, scoase complet din contextul relaţiei conjugale, prin ritualuri magice care excită simţurile şi imaginaţia, creând iluzia puterii, a realizării precum şi o plăcere ce zguduie simţurile şi mintea până la epuizare” (ibidem, vol 2, mss). După al doilea război, occidentalii au avut tentaţia dictaturii aspre a ideocraţilor şi a ideologiilor, dar, în cele din urmă s-au lăsat ademeniţi de dictatura „blândă” a statului magic, conchide autorul.

„În perioada imediată celui de-al doilea război mondial, după ce lumea fusese zguduită de regimurile de dictatură militară nazistă, fascistă şi comunistă, în mediile intelectuale occidentale exista tendinţa de a crede că viitorul va aparţine unei dictaturi de tipul celei instaurate în Uniunea Sovietică unde, chiar dacă nu lipseau mijloacele magice de spălare a creierului, totuşi forţei poliţieneşti îi revenea rolul principal. Evoluţia lucrurilor în societatea occidentală, mai cu seamă după anii ` 70, îi va face însă pe tot mai mulţi să bănuiască sau să înţeleagă că statul magic este cel care va guverna lumea într-un viitor nu prea îndepărtat. Şi nu întâmplător în acest stat televiziunea va fi principalul instrument de control al conştiinţei umane” (ibidem).