.„ (...) Aşa, şi ce-am făcut noi copiii? Mă urc eu în pod, unde ştiam că erau două cutii de cartuşe. (...) Şi ce trăsnaie am făcut! Am scos praful din cartuşe şi-l puneam pe-o piatră, apoi loveam cu muchia toporului, măi, măi, şi făceam un zgomot ca de tun, de parcă se împuşca, şi noi, fără minte, ţopăiam de bucurie. Şi acum mă minunez de cum ne-a păzit Dumnezeu. Şi cum iau eu şi tot dau foc la firele de praf de puşcă. Buuum! Au ajuns şi până la cânepă. Au împroşcat toată cânepa aceea de a luat foc grinda şi para se urca în pod de-acum. Ei, ce să-i faci la aşa poznă?! Ceilalţi, speriaţi, au fugit toţi. Am rămas singur. Am sărit aşa îmbrăcat şi, cu chiu cu vai, am potolit focul. Ardeam şi eu grămadă cu tot, dar am izbândit până la urmă căci claia de cânepă ardea numai pe deasupra, ca fânul, care arde înăuntru numai dacă îl stârneşti. Întăciunat cum eram, am strâns tot, m-am spălat bine şi acum stăteam tare cuminte, încât vreo două zile nici nu ştia mama că eram acasă. Nu ştia săraca de ce sunt aşa cuminte.”
De unde să fie acest minunat fragment de literatură, cui aparţine? Unui autor ce încearcă să calce pe urmele lui Ion Creangă?! Nicidecum. Surprinzător această întâmplare hazlie dar cu tâlc şi altele asemănătoare au fost trăite şi relatate viu şi nu de puţine ori cu fină ironie, de nimeni altul decât Părintele Iustin Pârvu! În octombrie 2006, Părintele i-a propus Graţielei Lungu Constantinescu „să scrie o carte împreună”. „Cum?” A fost întrebarea acesteia. „Aduni cuvântul meu de absolut peste tot, îl structurezi bine, înregistrezi ca să completezi golurile, scoţi la imprimantă şi-mi dai mie să citesc.” Zis şi făcut. În urma ascultării, Graţia Lungu Constantinescu a cuprins relatările acestui mare duhovnic şi povăţuitor al zilelor noastre, în volumul Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, carte apărută la Iaşi, în 2007. Şi orice viaţă începe, nu-i aşa, cu anii copilăriei! Desprinse din context şi pentru cineva străin de biografia Părintelui, cartea începe ca o adevărată odisee şi nimic din seninătatea acelor ani (singurii liniştiţi) parcă nu prevestea suferinţele de mai apoi, prigoanele îndurate. Da, Părintele Iustin Pârvu a avut o copilărie fericită, şi-a iubit părinţii şi a fost iubit de către aceştia, dragostea mamei fiind şi mai mare iar ca mezin din cinci copii, a fost chiar „preferatul” în familie. N-a fost un copil liniştit şi cuminte, dimpotrivă, era „lider” al cetei de copii şi autor de numeroase năzbâtii. Dar obrăzniciile comise nu erau pornite din rea intenţie ci din inconştienţa şi cutezanţa unei minţi şi inimi de copil zburdalnic. Şi apoi cea mai mică greşeală comisă era urmată de păreri de rău şi grave probleme de conştiinţă. Mai ales că în casă se trăia într-un puternic duh de credinţă şi până şi dacă gusta de frupt în zi de miercuri sau vineri era ferm convins că, în urma slujbelor plătite la biserici, fapta rea se va descoperi. Aşa se făcea că, de cele mai multe ori, de frică să nu fie pedepsit mai rău de Dumnezeu, îşi recunoştea greşeala înaintea părinţilor, dinainte de-a fi descoperită. Şi nu doar în familia Părintelui Iustin Pârvu exista această comuniune strânsă cu Dumnezeu, pe atunci oamenii satului erau buni, deschişi şi generoşi, exista cărare de la om la om, copiii erau iubiţi încât oriunde îi apuca ora prânzului nu exista să nu stea laolaltă la masă. Dar şi copiii, dacă se întâmpla cumva ca într-o casă să se calce ziua postului, făceau cale-ntoarsă. Satul Petru Vodă din judeţul Neamţ, unde s-a născut Părintele Iustin era, din vremurile copilăriei lui, înconjurat de duhurile mănăstirilor Durău, Neamţ, Secu şi Sihăstria. Mai ales Schitul Durău era frecventat de familia Părintelui şi de el însuşi.
La vârsta de 17 ani, cu binecuvântarea mamei şi cu o oarecare împotrivire a tatălui, Părintele Iustin Pârvu ia calea călugăriei la Schitul Durău, atât de mult îndrăgit pentru apropierea de casă, pentru muntele Ceahlău, pentru viaţa monahală autentică şi mai ales din dragoste aprinsă pentru Dumnezeu. Este trimis la studii dar, după ce Părintele Iustin termină seminarul, la scurt timp, este arestat doar pentru faptul că numele lui a fost divulgat de un legionar trădător, Doina Constantin. Acesta adunase ajutoare de prin parohii şi mănăstiri pentru legionarii aflaţi în închisoare prin anul 1947 şi avea întocmită o listă de „donatori şi susţinători”. Părintele Iustin Pârvu a făcut aproape 14 ani de temniţă în unele din cele mai grele închisori comuniste: Suceava, Văcăreşti, Jilava, Aiud, condamnat la muncă silnică în Baia Sprie (la minele de plumb) şi în Delta Dunării. Părintele relatează cum pentru mulţi dintre deţinuţi, închisoarea a fost o adevărată şcoală, singura lor salvare în faţa terorii fizice şi psihice era să înveţe unul de la altul, să se sprijine unul pe celălalt. Fără pix şi creion, dar asimilând limbajul morse în închisorile comuniste, s-au învăţat limbi străine, poezii, acatiste şi rugăciuni, istorie şi geografie, fiecare căuta să înveţe de la celălalt ceva ce nu ştia până atunci. În acest fel şi prin credinţă puternică în Dumnezeu au reuşit să-şi păstreze sănătatea mintală. Zice Părintele că unii, după ce-au ieşit din închisoare, în mare parte cu cunoştinţele dobândite acolo, au intrat mai apoi la facultăţi. Dar câte suferinţe au fost îndurate până la eliberare! Mulţi dintre cei condamnaţi n-au rezistat şi trupurile lor au fost aruncate în gropi comune. Povesteşte Părintele şi câteva minuni petrecute în închisoare. Cum a fost săvârşirea Liturghiei de Înviere în minele de la Baia Sprie despre care până şi gardienilor le-a fost teamă să spună mai sus securiştilor. Sau săvârşirea Sfintei Liturghii în celulă, folosind ca „Sfântă masă”, trupul unui muribund! Mă opresc asupra uneia dintre povestirile din Delta Dunării, asupra căreia chiar Părintele Iustin atrage atenţia: „Doresc să povestesc ce s-a întâmplat în 30 ianuarie 1962, ziua Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan.” Indiferent că temperatura era de minus 300 C sau plus 400 C, singura haină a deţinuţilor ce trebuiau să adune stufăriş, era o cămaşă pe care adesea erau nevoiţi s-o îmbrace umedă, în picioare purtau „nişte şosete de cauciuc (tăiate şi în care luau uşor apă – n.m.) care treceau de genunchi”. Dimineaţa din acea zi era rece, umedă şi ceţoasă iar autorităţile erau „foarte periculoase”. I-au trimis pe deţinuţi să culeagă două mănunchiuri de stuf (un mănunchi avea 40-50 cm lungime) dintr-un alt loc decât de obicei, pe partea braţului Chilia, din mijlocul unui lac! Părintele a ripostat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă, nu suntem capabili să tăiem stuful acolo.” Li s-a răspuns cu ameninţări cu moartea. Cei 86 de deţinuţi au intrat în apă, frigul i-a cuprins şi cu toţii s-au gândit la cei 40 de mucenici. Au făcut un balot, apoi pe al doilea, la ora 1230 s-au întors cu al treilea balot. Dar, într-adevăr, minune dumnezeiască, la al treilea mănunchi, soarele şi-a trimis razele şi temperatura a crescut până la 250 C! „A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr de aproximativ 2 km şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.” Părintele Iustin explică în ce a constat forţa comuniştilor, cum de au învins neamul românesc. Principala lor armă a fost puterea trădării. Spune Părintele Iustin: „Comunismul nu este altceva decât cea mai mare erezie şi cea mai mare aberaţie a normalului din viaţa lumii.”
Eliberarea a venit în 1964, dar întors acasă, Părintele avea să trăiască iarăşi o „mare durere” sufletească, mama lui atât de dragă şi iubitoare, de dorul nestăvilit după băiatul ei drag, şi-a pierdut minţile, îl credea mort în închisoare şi nu l-a mai recunoscut niciodată. Până la moartea ei a mai avut foarte scurte momente de luciditate. Dar tocmai această „moarte” pe care şi-a închipuit-o mama l-a ajutat pe Părintele Iustin să supravieţuiască, atunci când se făceau parastase pentru el, îi mergea oleacă mai bine.
Mănăstirea Petru Vodă, al cărei duhovnic şi stareţ este Părintele Iustin Pârvu, acesta a întemeiat-o în memoria martirilor din 1948 şi până în 1964. Una dintre dorinţele Părintelui ar fi ca ziua de 14 mai să devină zi de „pomenire a martirilor morţi în închisoare” fiindcă „la 14 mai 1948 a fost ziua în care au fost făcute cele mai multe arestări în România în rândul intelectualilor, studenţilor, a celor care se opuneau într-un fel sau altul bolşevismului, a fost o operaţiune de decapitare a inteligenţei şi rezistenţei româneşti.”
Părintele Iustin Pârvu are o mare, mare dragoste de oameni. Sfinţia Sa consideră că asta e datoria unui duhovnic de a veni în întâmpinarea oamenilor şi de a fi într-un acelaşi loc pentru ei. Trebuie să te jertfeşti pe tine pentru alţii: „Ca să-l câştigi pe om, trebuie să ai dragoste faţă de el, să-l înţelegi, să-i fii alături în necazul lui, să participi la suferinţa lui.”
Cartea Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor abundă de cuvinte pline de dragoste şi înţelepciune ale Părintelui, multe dintre ele au caracter aforistic, fapt evidenţiat şi de Graţia Lungu Constantinescu prin boldirea unor litere. Spicuiesc pentru cititorii revistei câteva dinte vorbele Părintelui, lansându-le invitaţia de a citi cartea pentru a se bucura duhovniceşte de multe altele şi pentru a-şi completa imaginea despre un Părinte de o înţelepciune extraordinară (dobândită, cu Harul Domnului, prin suferinţă), un Părinte atât de iubit şi mai ales, atât de iubitor:
„Răbdarea face parte dintr-o smerenie, cu cât omul este mai mulţumit şi mai mulţumitor, mai satisfăcut, mai împăcat cu toată lumea, atunci îşi clădeşte destinul pe răbdare.” „Dumnezeu nu are nevoie să-I recităm rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină trăit de noi înşine.”
„Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată, în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat, nu încape nimic.”
„Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu.”
„Un neam trăieşte în veşnicie prin concepţia de viaţă sănătoasă şi curată, prin onoarea şi cultura lui.”
„Dumnezeu a lucrat pentru individualizare, pentru identificarea individului şi a neamurilor; Satana lucrează pentru distrugerea şi uniformizarea societăţii când omul nu mai contează.”
În anul 2001, un alt mare duhovnic şi un pedagog al ortodoxiei române, regretatul acum Părinte Ioanichie Bălan, spunea: „La ora actuală în România, Părintele Iustin este în frunte. În vara aceasta i-am spus Înaltului: Înalt Prea Sfinţite, eu n-am întâlnit alt călugăr mai călugăr decât acesta.”
RSS 2.0