.
Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?
Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpâneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo câţiva, restul s-au risipit, au fugit. Până şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întâmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana! Până acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”. Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gând frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mântuirii.
S-au rostit şi am văzut şi scris îndemnuri către mulţimile de credincioşi să nu mai vină la Mânăstirea Petru Vodă, inclusiv la Sfinţia Voastră, nici la Părintele Arsenie Papacioc, pentru că este un marginal, întrucât, spun ei, aceştia au ieşit din Biserică. De fapt, sunt ocărâţi şi denigraţi aceia care îndrăznesc să rostească adevărul. Totuşi, poporul vine puhoi la Mânăstirea Petru Vodă, îl caută neîncetat pe Părintele Arsenie, îl caută pe Părintele Rafail Noica şi nu-l găseşte. Ce se va întâmpla, Părinte, când veţi pleca şi Sfinţia Voastră, şi Părintele Arsenie, că are 93 de ani? Dacă vă apucă aşa, deodată, dorul de Domnul? Unde va mai face lumea cărare bătută?
Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămâne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu câţi sunt în mânăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbândi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cât vor înmulţi oprimările, cu atât îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osânda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămâne pentru osânda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg. Între 1948 şi 1964, cât am stat în puşcăriile lor, am văzut tot felul de lucruri de maniera aceasta. Vine, într-o seară, de la Ministerul de Interne, un colonel balşoi, de-abia intra pe uşă în celulă. Noi, eram patru inşi înăuntru, aşteptam să vedem ce spune acest mare inspector ale securităţii. El întreabă: „De ce mai aveţi nevoie aici?” Era între noi un avocat dibaci la vorbă. Îi răspunde: „Tovarăşul colonel…” „Băi, eu nu-s tovarăş cu tine”. „Ei, atunci, domnule colonel, n-avem cârpe pentru spălat pe jos, că suntem obligaţi să spălăm de trei ori pe zi duşumelele”. Pentru noi spălatul acesta era bun, că trecea timpul mai uşor, aveam o îndeletnicire. Acolo fiecare lucru era bine aranjat, ca în chilia Părintelui Isaia, de la Mânăstirea Rarău, aşa era în celula noastră. „Măi, banditule, măi, aşa vorbeşti cu mine?”, s-a răstit colonelul la el. „Am răspuns, pentru că m-aţi întrebat”, a zis acela. „Auzi, tu când vorbeşti cu mine, să taci!”. Şi ne ia la întrebări: „Tu ce eşti? Dar tu? Tu?” Răspundeam pe rând: „Avocat”. „Profesor”. „Preot”. „Ce preot eşti tu, măi, când te-oi trânti acuşi, cine te-a mai preoţit şi pe tine? Stai aici şi ai să te topeşti, măi, că toţi de afară sunt ai noştri. Voi vă topiţi aici, ca nişte animale, măi! Voi nu ştiţi nimic”. A ieşit şi noi am început să comentăm în urma lui. Ce înseamnă oare că „toţi de afară sunt ai noştri”? Ce-o fi vrut să spună? Am aflat abia după 12 ani de la ieşirea din puşcărie. Am depus o cerere la Mitropolia Iaşi, ca să fiu reîncadrat în Mânăstirea Secu. Cererea a fost dusă de către stareţul mânăstirii, că avea nevoie de vieţuitori. Când a văzut Iustin Moisescu, el era atunci mitropolit, a zis: „Cum, îl cheamă şi Iustin, mă? Să nu te mai prind cu hârtiile astea la mine, că nu ştiu ce-ţi fac! Să-l trimiţi în Ardeal, la Iustinian!” Că Iustinian mai primea. S-a întors stareţul şi mi-a povestit cum a reacţionat Iustin Moisescu. Atunci de-abia am descifrat eu ce spunea colonelul securist în celula de la Aiud.
Avea mulţi afară.
Ha, ha, ha, da, avea mulţi afară, colonelul. Dar eu i-am spus: „Din Moldova eu nu mă duc! Să-i intre în cap lui Iustin Moisescu, din Moldova, eu nu plec. Că eu am schimbat mai mulţi mitropoliţi, s-a duce el, dar eu nu plec. S-a dus la Patriarhie, apoi s-a dus la Domnul, dar eu am rămas pe loc. Iaca, acum e al cincilea mitropolit, ei cu onoare şi cinste vin şi se duc, dar cu harul lui Dumnezeu, eu rămân un bătrân nebun, cum mă fac ei acuma, că sunt nemulţumiţi, zicând „că nu mai moare, de când tot moare şi nu se mai termină cu el odată”, şi eu merg, umilit aşa, înainte. Iaca de ce vă spun că harul lui Dumnezeu lucrează. În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mântuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cât va fi pusă la stâlpul infamiei de către toată Europa, cu atât va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămâne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mântuirea neamului.
Mai devreme aţi rostit cuvântul card, ori crucea, ori cardul. Luna aceasta, noiembrie, 2007, a apărut o lege nouă, se cheamă Strategia Naţională de Integrare în Spaţiul Schengen, etapa a II-a. În ea sunt prevăzute buletinele de identitate electronice biometrice şi paşapoartele electronice biometrice, cu termen de încheiere la sfârşitul anului 2009. Să le primim sau nu?
De-abia de-acum înainte începem să ne numim şi noi creştini ortodocşi, de gradul I.
Înaintăm în grade…
Să nu ne temem, că nu va dura prea mult. Cei care vor lua buletinele astea electronice şi cardul vor suporta puterea lui Dumnezeu, îi vor arde tare razele soarelui, este vorba mai mult de „inelul magic” pe care îl vor purta în structura lor intimă. Unii socotesc că şi din punct de vedere organic este o otrăvire generală, aşa cum sunt la animale inelele electronice care au efecte rele asupra sănătăţii lor şi asupra laptelui pe care îl dau şi influenţează, în acest fel, sănătatea copiilor şi a oamenilor. Dacă nu mai reuşesc prin injecţii să slăbească sănătatea oamenilor, au început şi prin hrană, prin alimente să o submineze.
RSS 2.0