.Dar ce e atât de înspăimântător în primatul papal şi de unde rezultă că Acordul de la Ravenna tocmai asta urmăreşte? Agasante şi împotrivitoare întrebări! La prima dintre ele, cine ar putea să ne răspundă mai bine decât Vlădica Nicolae Velimirovici, Sfântul de la Ohrida? Iată ce ne tâlcuieşte Părintele: „La capătul primei mii de ani, satana a lovit în cel dintâi dintre preoţii Bisericii Apusene, în arhipăstorul ei, şi l-a înduplecat să se despartă de Biserica Drept-slăvitoare a Răsăritului, apoi umflându-l cu duhul mândriei, l-a îmboldit să se certe cu toţi împăraţii şi regii popoarelor Creştine – fără însă pentru ceva care să merite, ci doar pentru tronuri, cinstire, întâietate şi putere. Cel dintâi dintre preoţii Bisericii Apusene, adică, a împlinit tocmai cele lăsate de Hristos la urmă, aşezate de El cel mai jos. […] Odată cu trecerea vremii parcă îi spunea lui Hristos: Trebuie să ştim cine-i cel dintâi în Împărăţia Ta. La întrebarea pusă de fiii lui Zevedei nu ai dat răspunsul potrivit. Ai zis, pasămite, că cine vrea să fie cel dintâi să fie sluga tuturor şi că Fiul Omului a venit nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească, şi – în cele din urmă, cea mai mare înşelare – ai spălat picioarele murdare ale pescarilor. Istoria a arătat că ai greşit. Popoarele sunt turme proaste. Aceste turme caută mai presus de toate cârmuitori şi căpetenii. Îl caută pe cel dintâi dintre toţi, îl caută pe cel fără de greşeală. Acesta e lucrul hotărâtor şi fundamental în fiecare societate şi în fiecare popor. Tu nu aveai cum să ştii acestea, căci ai trăit puţină vreme în această lume, ai murit de tânăr şi n-ai studiat psihologia maselor. Însă noi, cei dintâi dintre preoţi, am învăţat la şcoli înalte, am călătorit mult în lume şi am trăit de două ori mai mult decât tine. De aceea se cuvine să ne laşi nouă să rezolvăm această problemă, după marea noastră experienţă. Tu fii în cer tot ce vrei, iar nouă lasă-ne pământul. Tu fii Dumnezeu în cer, iar noi dumnezei pe pământ; Tu infailibil în cer, iar noi infailibili pe pământ. Vei vedea, până la urmă, că programul nostru practic e incomparabil mai bun decât programul tău idealist şi tineresc. Ascultă-ne pe noi, cei bătrâni, care de o mie de ani ne luptăm cu numele Tău, ca şi cu această lume întinată. Dacă ai fi ascultat de bătrâni, n-ai mai fi ajuns să fii răstignit pe Cruce” (Prin fereastra temniţei, Predania, Bucureşti, 2007, p. 213). În context, să aruncăm o privire şi asupra învăţăturii unui alt Sfânt, Părintele Iustin Popovici, care zice: „Dogma aceasta (a primatului şi infailibilităţii papale) are o însemnătate cât se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja am păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobândit Zeus-ul. […] Dogma infailibilităţii papei – a omului – nu este altceva decât renaşterea păgânismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. […] În felul acesta a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene” (Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mânăstirea Petru Vodă, 2002, p. 111). Aşadar, este înspăimântător ca din dreapta credinţă să ajungi închinător la idoli, să te prefaci, fără să-ţi dai seama, în păgân? Papii se cred dumnezei şi Sfinţii Părinţi ne-au comunicat acest detaliu esenţial. Dar bântuie el, acest amănunt, prin recentul document de la Ravenna? Fără nici o reţinere, vă spun că are o prezenţă dominantă, că, de fapt, tot textul, toate cele 46 de articole, măiestrit întocmite, au misia să demonstreze, să justifice primatul papal. Reiau mai pe larg articolul 43: „Primatul şi sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vieţii Bisericii – local, regional şi universal – primatul trebuie întotdeauna privit în contextul sinodalităţii, iar sinodalitatea în contextul primatului”. Cum ar fi, deci, că fără primat nu există sinodalitate, şi nici universalitate a Bisericii, că, vrei nu vrei, universalitatea e condiţionată de primatul papal. Noi credem că universalitatea Bisericii, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, decurge din dumnezeirea lui Hristos, Care e Creatorul a-toată-făptura şi Capul Bisericii Sale, dar se pare că lucrurile se modifică şi trebuie să dăm papei cele ce sunt ale lui Dumnezeu!
Cine citeşte cu atenţie acest Document de la Ravenna va observa că el elimină adevărul de credinţă, dogmele ortodoxe, până şi cuvântul ortodox este scos din context, fiind pomenit doar în primul şi în ultimul paragraf atunci când numeşte partenerii de dialog. Cele trei noţiuni pe care le-am evocat la începutul acestui text, comuniunea eclezială, sinodalitatea şi autoritatea, constituie structura ideatică pe care se construieşte un concept nou de biserică, un model anistoric, abstract, în care criteriile de definire a bisericii sunt reduse la unul singur: spaţiul terestru, de aceea ea este locală, regională şi universală, aşa cum rezultă şi din articolul 43, redat mai sus. Aşa stând lucrurile, fără adevăr de credinţă, fără dogme, fără deosebiri, este uşor să vorbeşti de comuniune eclezială, de unitate, de comuniune euharistică, de iubire universală, de sinodalitate, de autoritate pe nivel local, regional şi universal, de continuitate şi slujire apostolică, de consens şi armonie, de ascultare, tradiţii, harisme, catolicitate, de „legislaţii canonice în diversitatea lor legitimă” (înţeleagă cine ce vrea din asta!), de statute, instituţii ecleziale etc. Te cruceşti văzând o astfel de paradigmă, o structură bisericească mondială, supusă papei. Totul e acord (cuvânt care apare destul de des), comuniune şi armonie. Dacă mai ai putere în tine şi nu eşti covârşit de o asemenea construcţie logico-raţională, apuci să te întrebi: Oare ce fel de acord există între epicleză şi non-epicleză? Dar între pâinea dospită şi azime? Cum e acordul dintre scump sângele Domnului şi lipsa acestuia din anumite potire? Cum se acordă canoanele Sinoadelor ecumenice cu „diversitatea legitimă” a canoanelor inventate în Apus? Ce acord este între Sfânta Liturghie dintr-o biserică ortodoxă (locală) şi mesa de jumătate de oră dintr-o biserică romano-catolică (tot locală)? Ce acord poate fi între mărturisirea dreptei credinţe că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi mărturisirea hulitoare că Acesta purcede şi de la Fiul (Filioque)? Ce acord există între binecuvântări şi anateme? Care este acordul dintre dreapta credinţă şi erezie? În ce constă acordul dintre credinţa drept-măritoare şi raţiunea cu totul lumească? Dar acordul dintre slujirea Împărăţiei lui Dumnezeu de către Biserica Ortodoxă şi slujirea împărăţiei papistăşeşti, cu totul terestră şi mundană? Ce fel de acord poate exista între lumină şi întuneric? Nici unul, fiindcă acestea se exclud. În aceste condiţii, comuniunea euharistică şi comuniunea eclezială care decurge din prima îşi au temeiul doar în cuvintele tratatului, lustruite cu „harul” minciunii.
Ar fi de înşirat multe alte dezacorduri şi contradicţii, pe care Documentul de la Ravenna le acoperă în noţiuni şi în construcţii abstracte. Mai reţinem doar două. Unul priveşte contradicţii de termeni: deseori apare expresia „Biserica e una şi indivizibilă” (vezi art. 32) iar mai jos sau mai sus găseşti „cele două Biserici” sau „ambele aripi ale creştinătăţii” şi e limpede aici că nu se referă la biserici locale. Problema e că n-au avut cum să evite…duplicitatea. Un al doilea dezacord e mai grav, ţine de concepţie şi dezvăluie lucruri ceva mai adânci despre taina fărădelegii, din care momentul Ravenna e doar o etapă. În primul articol al tratatului este citat un verset din rugăciunea lui Iisus (Ioan 17, 21): „Ca toţi să fie una…”, citat foarte drag ecumeniştilor postmoderni. În acelaşi paragraf, onor Comisia Mixtă îşi justifică lucrarea în adunare: „pentru a putea da […] un răspuns comun acestei rugăciuni a lui Iisus”. La cine se roagă Domnul Iisus în capitolul 17 din Ioan? La Tatăl ceresc. Daaa? Şi cine trebuie să dea, în realitate, răspunsul? Normal, Tatăl ceresc, pentru că Lui i se cere. Dar Comisia Internaţională, mânată de anumiţi stăpâni care au grele interese pământeşti, ia locul Tatălui ceresc şi se aşează să dea „un răspuns comun” (nu doar catolic) rugăciunii Mântuitorului. De când sunt aceştia pe post de Dumnezeu? De când rugăciunii Domnului, adresată Tatălui, trebuie să-i dea răspuns oamenii adunaţi la masa tratativelor? Situaţia este de un absurd atât de răsunător, încât el nu poate da seama decât despre „apocalipsa în care deja am intrat”, cum bine spune Sfântul Iustin Popovici. Pe de altă parte, această contradicţie limpezeşte un fapt esenţial: unitatea Bisericii nu o fac oamenii, prin tratative, prin semnături, cedări şi negocieri ca la piaţă (o piaţă internaţională, fireşte!). Unitatea o dă Tatăl, la rugămintea Fiului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Adică, Sfânta Treime! Şi aceasta este o lucrare mult mai simplă decât îşi închipuie râvnitorii fărădelegii, ecumeniştii şi specialiştii în dialoguri: este suficientă pocăinţa individuală a persoanelor care se află în erezie, în rătăcire, luminarea sufletului lor de către duhul pocăinţei şi, gata, unirea e făptuită şi toate dezacordurile, şi blestemele, şi contradicţiile vor fi spulberate într-o clipă. Dar, vedeţi, conciliatorii, aşa cum face şi papa, se caţără în locul lui Dumnezeu şi ne amăgesc cu vorbe semnate şi contrasemnate, conducându-ne, din hulă în hulă, din haltă în haltă, către Golgota Ortodoxiei. Oare de ce le trebuie unora papă pământesc, lut sculptat pe tronuri de aur? Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a prevenit, ştiindu-ne înclinaţi către idolatrie: „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23, 9). Culmea este că, în numele Tatălui Celui din ceruri, în numele Sfintei Treimi, în numele „naturii sacramentale” a Bisericii, se zideşte chipul papei celui de pe pământ! Sfântul Părinte Nicolae Velimirovici lămureşte definitiv problema primatului papal în Ortodoxie. Iată ce ne spune: „Ortodoxia are şi ea un papă, mai vechi decât toţi papii şi patriarhii din lume. L-a avut dintru început, şi-l va avea până la sfârşitul vremurilor. Este acelaşi papă pe care l-au chemat şi toţi apostolii lui Hristos. Duhul Sfânt, Duhul înţelepciunii şi înţelegerii, Duhul mângâierii şi puterii lui Dumnezeu - El e ade¬văratul papă al Bisericii lui Hristos din veac şi până în veac, neînlocuit şi neschimbat, nevotat şi necontestat, fără înaintaş şi fără urmaş” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol. 1, Sophia, 2002, p. 96-97). Punct! Primatul şi infailibilitatea sunt în cer!
Atunci ce mai vor înalţii şi suspuşii, înveşmântaţi în mantii roşii sau negre, după rang, prin tratate, acorduri, documente, dialoguri, negocieri, cedări şi vânzări ascunse? Construiesc de zor împărăţia ce va să vină, cu o turmă legată şi un păstor satanic, întrucât pe adevăratul Păstor nu l-au recunoscut şi l-au spânzurat pe lemn. Acum se zbat amarnic, precum viermii în hoit, să-L alunge din mintea tuturor şi să închidă cerurile definitiv. Se înalţă, sărmanii, ca să se arunce de foarte de sus în vârful ţepuşii! În aceste rânduri n-am făcut decât să vă semnalez prima oprire a Ortodoxiei pe calea crucii, dar vor urma curând alte popasuri ale urcuşului pe Golgota. În final, prigonirea celor care nu vor face ascultare se va dezlănţui, fiindcă primatul papal şi „universalitatea” noii Biserici, aşa cum rezultă din Acordul de la Ravenna, pregătesc pentru turma ortodoxă biciul disciplinei, loviturile urmând să fie aplicate tot de mâini „ortodoxe”. Cu libertatea deplină, inclusiv aceea privind apărarea dreptei credinţe, se ocupă Dumnezeu. Dar el, deocamdată, este alungat din această lucrare!
RSS 2.0