.Televiziunea remodelează radical lumea. Lumea cea nouă, în care omul nu se mai regăseşte căci şi-a pierdut centrul, adică pe Dumnezeu, este o lume care se livrează hipnotic idolatriei televiziunii. Biografia insului şi istoria societăţilor moderne l-au pierdut pe Dumnezeu, iar lucrul acesta face din fiinţa individuală şi colectivă victime sigure ale unei lumi dominată de hipnoza televiziunii. Fără de Dumnezeu, fără de ritmul factorilor asincroni prin care se propagă intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu în dinamismele existenţei, biografia, chiar întregi episoade ale istoriei, sunt derulări haotice, haos şi anarhie, rătăcire şi teribilă oboseală, din care decurge cu necesitate ideea că viaţa este fără sens şi istoria este absurdă. Ieşirea din oboseală, evadare din lumea fără de sens, sunt cele două promisiuni ale televizualului, ne spune autorul acestei minunate, dar, vai, tragice cărţi.
Lumea fără de Dumnezeu, nestrăbătută de pulsaţiile factorilor asincroni ai Duhului lui Dumnezeu, este cadru de teribilă zguduire a fiinţei şi dacă n-ar fi taina botezului şi împărtăşirea cu Harul harurilor, cu Iisus Hristos, fiinţei nu i-ar fi cu putinţă ieşirea din zguduirea lumii, din viaţa zdruncinată. Viaţa înseninată şi pacificată şi lumea liniştită sunt roadele darului, ale Harului, ele decurg din caracterul graţiat sau dăruit al existenţei, consecinţă a creaţiei. Aici este locul în care se interpune televiziunea: ea promite linişte, armonie, vindecare, înseninare şi pacificare, bucurie şi beatitudine. Tragică minciună. O nouă problemă survine în raport cu un astfel de unghi al abordării problematicii omului şi a societăţilor în lumina teoriei substituirii lucrării harului printr-o putere mincinoasă, cum este televiziunea, şi anume aceea a caracterului răscumpărător, tămăduitor, al memoriei sociale sau colective, esenţial pentru o ştiinţă a societăţii. Televiziunea modifică memoria, obturează canalul amintirii de Dumnezeu, ceea ce conduce la cea mai gravă maladie ontologică a omului ca specie. Dar mai presus de toate, această amputare este o tragică deviere a ştiinţei, care devine astfel albia unei canalizări nihiliste.
Memoria sau „aducerea aminte de Dumnezeu” a fost la început „simplă şi omogenă”, ne spune Sf. Grigore Sinaitul.
„Principiul şi cauza gândurilor înseamnă, după încălcarea poruncilor, distrugerea memoriei simple şi omogene. Devenind complicată şi schimbăcioasă, din simplă şi omogenă cum era, ea a pierdut amintirea lui Dumnezeu şi puterea ei a fost distrusă.
Remediul pentru a scăpa această memorie primordială de memoria primejdioasă şi păcătoasă a gândurilor este revenirea la simplitatea iniţială… Marele remediu pentru vindecarea memoriei este perseverenţa şi neclintita aducere aminte a lui Dumnezeu prin rugăciune” [1]. Or cultura televiziunii compromite, blochează tocmai această amintire, căci la toate necazurile şi spaimele omului propune o evadare în lumea cutiei de sticlă. Adevărata vindecare presupune „dezactualizarea vieţii robite de memoria primejdioasă şi păcătoasă a gândurilor” şi, deci, disponibilizarea pentru energii sau lucrări duhovniceşti. Aceasta este calea dreptei trăiri şi către dreapta rânduială. Aici se interpune cu putere deviatoare televiziunea: ea promite ceea ce numai Dumnezeu ne poate da. Orice dezactualizare a vieţii robite de neputinţe şi de patimi este implicit o actualizare a darului şi deci a latenţelor sufleteşti. Aceasta presupune tocmai situarea în orizontul „bucuriei şi al veseliei în suflet”. „Iubitorule de Dumnezeu, fii foarte atent! Atunci când te îndeletniceşti cu munca şi vezi o lumină sau un foc, înlăuntrul tău sau în exterior, sau aşa-zisa imagine a lui Hristos, a îngerilor sau a sfinţilor, nu o primi, eşti în primejdie, şi poţi să suferi din cauza ei. Nu-i da voie spiritului să născocească astfel de imagini! Toate aceste născociri exterioare nepotrivite au ca efect rătăcirea sufletului. Adevăratul principiu al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile, care naşte bucuria şi veselia în suflet, care supune inima unei iubiri adevărate şi unui sentiment de plenitudine neîndoielnică” [2]. Televiziunea este acea forţă care ne sustrage, ne răpeşte de pe calea spre adevărata eliberare şi ne livrează robiei cutiei născocitoare de imagini. În felul acesta, la obturarea funcţiilor emisferei stângi, a dinamismului creierului prefrontal, de care vorbeşte autorul în cartea sa ca despre cele mai grave efecte ale expunerii la televizual, se adaugă şi această amputare a memoriei ontologice, adică a amintirii de Dumnezeu. „Sfinţii părinţi şi psihologia adâncurilor arată că sunt două memorii: o memorie ontologică, fiinţială, sacră, a chipului lui Dumnezeu în om, şi o memorie istorică – acea agonizare umană de-a lungul vieţii, mileniilor umane (…) zice Psalmistul: Ci pus-a în vistierii adâncul” [3].
„Ce sunt nu ştiu, iar ce ştiu nu sunt”.
„Trei sunt uriaşii care ucid sufletul: Uitarea, Ignoranţa şi Lenea”. [4]
Să reţinem că cele două forme de memorie constituie adevăruri de la vârful ştiinţei sufletului pe care psihologia pozitivistă le-a făcut obscure, tocmai ca sufletul să piardă legătura cu dreapta memorie. Iar televiziunea cultivă unilateralitatea memoriei aşa cum în raport cu cele două emisfere cerebrale cultivă unilateralitatea emisferei drepte. În genere, lucrurile sunt simple şi învăţăturile sunt şi ele simple. Învăţăturile actualizate au forma sentimentelor bune, iar îndrumările rele vin pe calea şi prin mijlocirea sentimentelor negative şi a gândurilor încâlcite sau, graţie televizualului, vin prin mijlocirea unei vieţi amputate.
Televiziunea creează într-un ins iluzia că lucrurile şi timpul sunt la dispoziţia lui încât el nu realizează că toate sunt deşertăciune şi doar cele simple sunt aducătoare de pace, armonie, siguranţă şi mântuire. Sentimentul bun este învăţătura cea bună. Noi suntem întotdeauna în interiorul câte unui sentiment dominant în jurul căruia se clădesc, mai apoi, toate gândurile şi orientările noastre. Unele sentimente sunt luminoase şi ele fac din noi persoane luminate, minţi luminate, gândire luminată. Eroarea „iluminiştilor” a fost aceea să creadă că „raţiunea” este sursa luminii. În realitate, sursa luminii este în adâncul fără fund al inimii, Însuşi Dumnezeu, şi se transpune în lume prin trăiri înălţate şi înălţătoare, adică prin stări sufleteşti, la temelia cărora găsim latenţele sufleteşti, energiile necreate. Or tocmai acest dinamism vertical este suprimat de televiziune.
Deformarea tiparelor experienţei colective. Desbisericirea lumii
Putem încadra, iată, efectele televizualului în categoria celor de tip devastator şi nu putem să nu receptăm oferta noului concept al autorului pentru a reda sintetic noul tip de cultură generată de mediul comunicării video-audio: cultură nihilistă. Cum s-a precizat, aceasta afectează nu doar activitatea cortexului ci diminuează în chip dramatic, spre alarmă, puterile sufleteşti ale indivizilor şi în ansamblu ale popoarelor. Autorul cărţii la care am făcut mereu trimiteri în această secţiune examinează în profunzime chestiunea. Cultura noilor media pare a diminua spre anihilare valoarea pe care omul o atribuie în mod obişnuit unei trăiri (stări de viaţă) înălţate (spiritualizate), ceea ce afectează actualitatea ei sufletească, şi deopotrivă gradul acceptării ei. Un tipar de trăire, dimpreună cu valoarea atribuită lui mereu şi mereu în curgerea timpului şi în diversitatea locurilor, se fixează în corpusul unei culturi sub forma a ceea ce am numit în sistemul de noologie cadru noologic sau spiritual. Accesul la aceste cadre noosice poate fi blocat dacă ceva diminuează, în actul trăirii obişnuite, valorizarea lor, făcând din ele cadre nerelevante ca şi cum ar fi lipsite de valoare. Televiziunea tocmai asta face, anihilează experierea unor valori, a unor cadre spirituale de care depinde dezvoltarea normală a puterii sufleteşti a unui individ şi, prin cumulativitate, a unui popor.
Un ins oarecare, un grup, un popor chiar, ajung la o trăire anume pe căi multiple („informaţii multiple”, pe care sociologia noologică le-a clasificat elaborând sistemul cadrelor spirituale sau noologice dominante). Acestea se actualizează în „opinii” felurite referitoare la „caracteristicile” sau cadrele respective, fiecare având ataşat un anume grad de aderare (acceptare şi practicare), dedus prin studii de opinie, pe eşantioane multiple şi un grad de preţuire (actualitate sufletească, sau scară de valoare). Gradul de preţuire a unui cadru de viaţă determină mai apoi gradul de aderare la el.
RSS 2.0