Cu papa, ori cu Sfinţii Părinţi!?

Nu cu mult timp în urmă noi, creştinii ortodocşi, am asistat neputincioşi la un act care ne îndurerează sufletele şi ne ridică foarte grave probleme pentru conştiinţa creştin ortodoxă. E vorba de documentul conceput de oculta masono-catolică, semnat, la Ravenna, de autorităţile BOR şi de către Patriarhia Constantinopolului, potrivit căruia „Biserica Romei ocupă primul loc în ordinea canonică şi episcopul Romei este primul dintre patriarhi” („Adevărul”, vineri, 16 nov. 2007). Cu alte cuvinte, Papa Benedict al XVI-lea ar deţine primul loc „între egali” în ierarhia creştină. Consecinţele sunt imense. În primul rând, semnarea acestui document creează premiza recunoaşterii supremaţiei papale, nu doar de catolici, ci şi de către ortodocşi, ceea ce, în parte, s-a şi făcut. Mai clar, noi, creştinii ortodocşi, va trebui să acceptăm rătăcirea potrivit căreia papa este succesorul lui Hristos pe pământ, el mijloceşte pentru iertarea păcatelor noastre, de el atârnând mântuirea oricărui creştin ortodox. În al doilea rând, ereziile dogmatice şi ereziile canonice, condamnate de toţi Părinţii Bisericii, după anul schismei, 1054, vor fuziona cu dogmele şi canoanele ortodoxe, devenind obligatorii pentru fiecare ierarh, preot, călugăr, teolog şi simplu creştin. Contestarea acestora va fi catalogată drept „fundamentalism”, „extremism”, „fanatism” etc., oponentul „beneficiind” de oprobiul majorităţii şi de blestemele ierarhiei.

Pentru creştinul musafir în biserică, indiferent faţă de dogmele şi canoanele Bisericii, nimic grav. Mulţumit de credinţa „din sufletul lui”, va zâmbi nepăsător, considerând temerile ridicole, dacă nu chiar fanteziste, în consecinţă prosteşti. Pentru creştinul practicant, care îşi ia în serios vieţuirea creştină, urmările protocolului încheiat la Ravenna trădează abdicarea de la principiile Scripturii şi ale Părinţilor bisericii, prevestind un viitor din ce în ce mai sumbru pentru cei care rămân pe poziţiile tradiţionale ale Ortodoxiei. Practic, creştinul va fi pus în faţa dilemei: cu papa, ori cu Sfinţii Părinţi?

Să ne întrebăm cum ar fi procedat, în actualele condiţii, sfinţii din trecut, mărturisitori împotriva catolicismului: Fotie cel Mare, Grigore Palama, Marcu al Efesului, Cosma Etolianul, Gherman al II-lea al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, Maxim Grecul, Nicodim Aghioritul ş.a.m.d. Dar sfinţii români, între care Nicodim de la Tismana şi Ioan din Galeş, Tănase (Atanasie) Todoran din Bichigiu, Pahomie din Gledin, Varlaam, Dosoftei şi Petru Movilă, Antim Ivireanul, Paisie de la Neamţ etc., Părinţi care au cunoscut intenţiile catolicismului „pe viu”, nu din comunicate oficiale? Răspunsul îl aflăm în înseşi învăţăturile lor. Nici Părinţii contemporani, precum Ioan Iacob Hozevitul, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Nicodim Măndiţă, Nicodim de la Tarcău, Ilarion Argatu, Sofian Boghiu etc. nu s-ar fi lăsat cumpăraţi şi amestecaţi în „tratatul” de la Ravenna. Cine ar putea crede că ierarhi atât de valoroşi, precum Iacob Stamati, Iosif Naniescu, Gherasim Safirin, Irineu Mihălcescu, Tit Simedrea, prigoniţi, pentru vederile tradiţional ortodoxe, de chiar purtătorii de mitră, ar fi semnat abdicarea de la tradiţiile Ortodoxiei, parafată la Ravenna.

Oare de ce trebuia ca ierarhi care s-au vândut în trecut catolicismului habsburgic, precum Atanasie Anghel, Petru Pavel Aron ori Inochentie Micu Klein să aibă continuatori „spirituali” şi în zilele noastre? De ce se uită că asupritorii moţilor din Ardeal nu erau doar ungurii, ci şi catolicii, şi că în fruntea celor ce au înecat în sânge răscoalele din Transilvania se aflau principii-cardinali, în slujba împăratului, dar şi a papei. Cum am putea uita că, vinovat moral pentru bătălia de la Şelimbăr, unde au murit mii de oşteni ortodocşi şi nu numai, nu este altul decât cardinalul Andrei Bathori, principe al Ardealului, cotropit de oştile papalo-habsburgice? Sau că Sfântul Voievod martir Mihai Viteazul, ostil expansiunii catolicismului în regiune, umilit când de Sigismund Bathory, când de împăratul Rudolf, ambii catolici, şi-a aflat sfârşitul la porunca unui catolic, generalul Basta (care mai târziu va împovăra cu biruri clerul ortodox ardelean, interzicând prezenţa în Transilvania a preoţilor ortodocşi din Ţările Române)?

Împotriva flamurilor papei, căruia astăzi îi cedăm cu atâta uşurinţă, a stat neclintit şi slăvitul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt care, la chemarea creştinilor ortodocşi din Pocuţia, va pedepsi în repetate rânduri fărădelegile panilor catolici de la fruntariile Moldovei. Sfântul voievod şi Mare Mucenic Constantin Brâncoveanu, a cărui faptă o bagatelizăm, pomenind-o mai mult electoral decât din convingere creştinească, întregeşte desăvârşit calendarul voievozilor mărturisitori împotriva catolicismului. Îndurerat de pătimirile creştinilor ortodocşi transilvăneni sub catolicismul habsburgic, voievodul porunceşte Sfântului Antim Ivireanul tipărirea de carte creştin-ortodoxă pentru nevoile românilor de peste munţi. Astfel, creştinii ardeleni, pentru libertatea cărora voievodul va interveni pe cale diplomatică la marile curţi ale Europei, vor primi din Ţara Românească, în mai multe rânduri, cărţi bisericeşti pentru ţinerea slujbelor ortodoxe şi lucrări apologetice pentru cunoaşterea credinţei. Fiind înştiinţat că propaganda catolică s-a întins pretutindeni, ajungând până în părţile Siriei, Brâncoveanu va porunci ierarhului tipărirea cărţilor ortodoxe în limba arabă, sprijinind Ortodoxia greu încercată pe acele meleaguri.

Multe s-ar putea spune cu privire la implicarea ortodoxă şi a altor voievozi în disputele cu catolicismul prozelitar. Regretabil este că jertfele lor nu sunt corect preţuite de posteritate care, înşelată de idealul himeric al unităţii de conjunctură, întemeiat pe principii obscure, masonico-ecumeniste, vinde cu inconştienţă sfintele rânduieli ale ortodoxiei. În viaţa Sfântului Ierarh Marcu Eugenicul (+1444) citim: „Când turcii mahomedani s-au apropiat, ameninţând Constantinopolul, Sinodul Bisericii Ortodoxe Greceşti s-a adresat catolicilor, căutând sprijin la ei şi învoindu-se să-l pomenească [la slujbă] pe papă. Doar unul dintre arhierei a refuzat să iscălească – episcopul Marcu al Efesului – iar Duhul Sfânt a fost cu el, nu cu Sinodul. La urmă, patriarhul cu toţi episcopii s-au alăturat lui, înlăturându-şi greşeala” Pentru toţi, ierarhi, preoţi, călugări, teologi şi simpli creştini se pune acum întrebarea: NOI CUI NE ALĂTURĂM? Răspunsul îl cunosc doar CEI CU CUGET NEMINICINOS.