.Dintru început poporul român s-a născut creştin şi a păstrat credinţa creştină originară. Spiritualitatea echilibrată şi de sinteză a poporului român se datorează caracterului latin şi răsăritean în acelaşi timp. El a păstrat hotărârile Sinoadelor ecumenice neschimbate, la fel rânduielile slujbelor şi a celor legate de viaţa de zi cu zi. Astfel se explică rezistenţa românilor împotriva invaziei catolice-maghiare, ai cărei regi au urmărit sistematic catolicizarea, deci pierderea identităţii naţionale. Până astăzi majoritatea numelor maghiarizate şi a maghiarilor din România sunt de fapt urmaşii foştilor români deznaţionalizaţi.
Mistica poporului român este cea a luminii, nu a întunericului, ca în Occident. Lumina înseamnă rânduială, transparenţă, bucurie, bunătate şi cunoaştere. Feţele sfinţilor noştri sunt transfigurate de o lumină parcă necreată, din altă lume. De aici diferenţa faţă de spiritualitatea apuseană, străină de noi, cu picturi „renascentiste”, fără legătură cu cerul şi cu totul pământeşti. Este dovada lipsei energiei necreate (harul) din viaţa Occidentului, energie înlocuită cu prezenţa papei, „mijlocitor” între Dumnezeu şi om, ridicat la treapta de „cap” al Bisericii, de „sfânt infailibil” şi prezent alături de Hristos în potirul Sfintei Euharistii (de la Conciliul II Vatican, 1960-1965, în Euharistie Hristos este numai jumătate prezent, cealaltă se găseşte în papa şi este chiar mai necesară; Biserica este condensată toată în fiinţa „sfântă şi dumnezeiască a papei”) [1].
Antecedentele schismei de la 1054 urcă până în secolul IV, când Sfântul Vasile cel Mare (+379) scria un tratat contra lui Filioque – despre purcederea Duhului Sfânt. În timpul Sfântului Ierarh Fotie, patriarhul Constantinopolului (+891, pomenit la 6 februarie) are loc prima schismă a Bisericii de Apus, când papa Nicolae I avea pretenţia de stăpânire peste scaunul constantinopolitan. Fotie (858-867; 877-886) va şi scrie despre inovaţiile şi ereziile Bisericii de Apus.
A doua fază a schismei a culminat în anul 1054, când cardinalul Humbert, trimisul papei Leon IX (1049-1054) a aruncat anatema asupra patriarhului ecumenic Mihail Cerularie (1043-1058) şi a întregii Biserici a Răsăritului.
Anatemele s-au ridicat în anul 1965 de papa Paul VI (1963-1978) şi patriarhul ecumenic Athenagoras (1948-1972), dar urmările schismei n-au dispărut prin simplul motiv că apusenii (catolicii) n-au renunţat la niciuna din ereziile lor. Reapariţia hibridei „biserici” greco-catolice, impusă la 1701 din scopuri pur politice ale regilor, aristocraţilor şi clerului papistaş, a dat naştere la noi conflicte. Propaganda şi prozelitismul catolic după 1990 lucrează în ascuns şi pe faţă prin uniţi.
Pe lângă originea eretică, această parte, ruptă la 1701, are şi o origine antiromânească. Rând pe rând, s-au impus bieţilor uniţi cu Roma renunţarea la dogmele, canoanele şi rânduielile Bisericii Ortodoxe. Străinii ştiau că este periculos să schimbi de la început credinţa. Abia după un timp au acţionat, cum afirma unul din mai marii iezuiţilor: „Va fi apoi datorinţa noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin, spunându-le că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările aceste” [2].
Originea antiromânească a uniatismului reiese şi din modificarea limbajului cărţilor de cult. Oare nu poţi fi român dacă zici slugă în loc de serv, slobod în loc de liber? Dăm exemple de schimbare şi inovaţii introduse ulterior sub influenţa străinilor de neam şi credinţă, în locul limbii române simple: în loc de „mila păcii, jertfa laudei” – schimbă cu „îndurarea păcii, sacrificiul laudei”; „şi ne iartă nouă datoriile noastre precum iertăm şi noi datorilor noştri”; „Doamne Dumnezeule, administratorul cel bun, care ... pui termen vieţii pre repausatul servul Tău acesta, care cu cuvânt adevărat te-a docmatisit pe tine, enumără-l cu drepţii şi-l iartă, ear trupul lui cel fără figură repauzează-l la ape de repaus”; în loc de „bucuraţi-vă... că plata voastră multă este în ceruri”, au pus: „că salarul vostru mult va fi în ceruri”; în loc de „vezi dară suflete al meu, să nu dormitezi! Şi vei rămâne afară ca cele cinci fecioare”, s-a pus „şi vei rămânea afară ca cele cinci dame”; în loc de expresia „din paza dimineţii până în noapte” au formulat „din sentinela dimineţii până la noapte”; „cu dinadinsul procădem tot-îndurate la a Ta misericordie şi producând Ţie doxologie, implorăm filantropia Ta, cu care alungi demonii şi insinuirile lor şi toată contrarietatea, întonând cu glas armonios actuala rugă a noastră...; ai îndesit mulţimea stelelor pe firmament punându-le în ordine şi ai dat profetului David putere împotriva gigantului Goliat, iar corifeului Petru şi discipolilor Christosului Tău pe cari i-ai înzestrat cu armonia oratorică a limbelor le-ai zis...” [3].
Curat-murdară limbă românească! Adică păsărească.
Iar cuvintele „Sfântul Spirit” şi „Doamne îndură-te spre noi” au fost sistematic folosite şi menţinute cu intenţia de a despărţi pe uniţi de ortodocşi.
Când, în vara anului 1761, au fost prinşi în Maramureş zece ţărani români refugiaţi din Ardeal, urmare a revoluţiei lui Sofronie de la Cioara, Curtea imperială stăruia să afle dacă ei sunt „schismatici”. Răspunsul comitelui Maramureşului este: „Mărturisesc sincer măritului consiliu locotenenţial că n-aş îndrăzni să formulez o asemenea întrebare pentru valahii şi rutenii mei, căci e sigur că toţi orientalii urăsc mai rău numele unirii decât al şarpelui” [4].
Legea românească şi strămoşească a românului este cea răsăriteană pentru care au murit martirii din primele secole şi până în ziua de astăzi. Începând cu episcopul Efrem al Tomisului – Constanţa de azi – martirizat pe la anul 300; preotul Epictet şi tânărul Astion – ucişi prin 298-303 la Halmyris (azi Murighiol, Tulcea) sau martirii de la Niculiţel: Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, descoperiţi într-o basilică din secolul IV, cu mai multe inscripţii greceşti. Sub cripta lor se află resturile unui mormânt martiric şi mai vechi, din timpul împăratului Decius (249-251), ceea ce dovedeşte o viaţă creştină organizată, cu episcopi şi preoţi. Nici o menţiune despre misionari trimişi de Roma spre încreştinarea daco-romanilor!
Catolicii se folosesc de numele Sfântului Niceta de Remesiana pentru evanghelizarea acestora (românilor). Este cât se poate de fals! Episcopul Niceta a predicat şi încreştinat la sudul Dunării (Remesiana este azi în Serbia), nu la nord, pe teritoriul de azi al ţării; canoanele sinoadelor nu permiteau predicarea unui episcop în alte teritorii străine, iar în nordul Dunării erau deja scaune episcopale. El a predicat în latineşte, căci originea lui era daco-romană (iar nu că ar fi venit de la Roma, mult prea îndepărtată de noi), la sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, deci după anul 400. Apoi, el se foloseşte de scrierile Sfinţilor Părinţi răsăriteni. Cum ar fi putut încreştina Sfântul Niceta şi încă în forma „latină, deci catolică”, cum spun papistaşii de azi, un popor care avea ierarhie bisericească cu cel puţin 150 de ani înainte de el??
Continuăm şirul mărturisitorilor pentru credinţă cu voievozii binecredincioşi, de la Gelu Românul (sec. IX), la Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul sau Sfântul Constantin Brâncoveanu care nu-şi lăsă legea creştină ortodoxă, cu toate că – rând pe rând – i se taie copiii în faţa lui şi, la urmă, este jupuit de piele şi i se taie capul (+15 august 1714).
Contra persecuţiilor catolice din Transilvania secolului XVIII arătăm doar pe Sfinţii Visarion (călugăr de origine sârbă), Sofronie (român), Oprea (ţăran român), preoţii Ioan din Galeş şi Moise din Sibiel (martiri), bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, Bistriţa-Năsăud (după unii 104, după alţii 120 de ani; tras pe roată), apoi sutele şi miile de credincioşi şi călugări ştiuţi doar de Dumnezeu. În Transilvania zac moaştele a mii de călugări omorâţi de diabolicul personaj Bucow, din ordinul Mariei Tereza (1761-1763). Apropo: de ce nu s-a făcut până acum o canonizare colectivă a acestor sfinţi?
RSS 2.0