Părintele Gheorghe Calciu – un an de la plecare

În afară de lauda deşartă pe care şi-o aduc oamenii unii altora, mai există o sfinţenie a răbdării ce se aduce lui Dumnezeu, oamenilor mari şi faptelor mari. Despre părintele Gheorghe Calciu s-a scris, se vor mai scrie multe rânduri, dar niciodată nu sunt de ajuns ca să-l cuprindă în dimensiunea lui totală. Ca să poată fi înţeles părintele Gheorghe Calciu, ar trebui ca să ştim ce a însemnat fenomenul Piteşti, un experiment unic la noi în ţară, chiar în lume. De când e lumea-lume diavolul însuşi ar fi avut de învăţat de la un torţionar de acolo care a spus: "Hristos dacă ar fi încăput în mâinile mele L-aş fi sfărâmat pe El". Era o favoare să te poţi sinucide, aşa cum s-au sinucis vreo 20, câţi au reuşit.

Părintele merita, era în drept să fie înmormântat pe afet de tun, cu funerarii naţionale. La ruşi, un soldat simplu, care n-a vrut să¬-şi arunce crucea când i-au cerut musulmanii şi l-au împuşcat, a fost trecut în rândul sfinţilor. La noi e linişte, tăcere şi laşitate. Tăria unui individ şi a unui neam în totalitatea lui este puterea de creaţie, din aceasta trăieşte şi individul şi neamul şi tot din acesta supravieţuieşte - din creaţie. Extrapolând, zic că preotul Calciu a fost o creaţie, şi este, a neamului românesc. Aceasta este garanţia că vom supravieţui, nu ambiţii şi laude, aceasta este dimensiunea cea mare, cea de dincolo, pe care trebuie sa o avem în vedere. Vă sunt cunoscute, probabil, vieţile oamenilor iluştri, scrise de Plutarh şi traduse de Eliade, unde se arată virtuţile oamenilor de stat romani şi greci. Puse alături de Gh. Calciu şi de alţii care au fost în închisori, sunt palide. Lumea ştie câte ceva numai cât a putut afla, întregul nu îl va şti niciodată.

Drama aceasta uluitoare care s-a trăit acolo, dar şi în alte locuri, e un element nou ce a intervenit în lume. De când este lumea-lume eroul e cunoscut ca un ins care apare la un moment dat, „săvârşeşte o faptă măreaţă, niciodată în interesul lui ci al cetăţii, şi intră în legendă şi nemurire". Eroismul din generaţia aceasta a fost necunoscut, un eroism de durată. Oamenii aceştia au pornit în 1922 şi au trezit din nepăsare neamul romanesc la lupta împotriva comunismului, de aceea şi aceştia au avut grijă ca, la Piteşti, să-i prăbuşească pe cei tineri, ei au dat tonul la această luptă, iar la Aiud să-i prăbuşească pe cei în vârstă. O expresie formulată de profesorul Paladie: "Aiudul a fost un Piteşti mai rafinat decât Piteştiul". Eu ştiu aceste lucruri. Dar bătăliile nu se câştigă cu mulţimea, aşa cum procesele mari nu se câştigă cu vorbele multe. A fost de ajuns ca un ins să irumpă în naţia noastră şi elementele acestea noi ce au dus la acest eroism de durată, nu ştim pe care să-l elogiem mai întâi şi să-l catalogam în ordine, care e mai mare pentru că toţi sunt mari. Alţi doi, unul avea soţie şi trei copii, era doctor în drept şi altul şi el avea soţie şi era doctor în drept şi s-au dus în Spania, la 3000 de km, şi s-au oferit la martiriu. Linişte, tăcere, laşitate! Nimeni nu vorbeşte despre ei. În Spania au fost ucişi zece mii de preoţi. La ei, la catolici, au statui în parcuri, pe străzi, cu Maica Domnului şi Domnul Hristos, aşa este la ei. Au fost împuşcaţi zece mii de preoţi, nimeni nu vorbeşte despre ei, "acesta n-a fost holocaust"… deci, aceştia s-au dus. Creştinii de altă dată, când veneau prigonitorii, îşi dezveleau pieptul şi primeau martiriul. Aceştia (doi) s-au dus ei să întâmpine (prigonitorii) şi să îşi ofere martiriul. Este un aspect al eroismului necunoscut până acum nici în viaţa creştină. Şi acest eroism, început în 1922 de generaţia tânără, a continuat în 1932, 1942, 1952, dincolo de Urali şi de Soare apune, întorşi în ţară, din nou azvârliţi în închisori şi n-au cedat. Un nou eroism, un eroism de durată, da, un eroism ceva mai puţin: oamenii aceştia au fost nişte sfinţi, n-o spun eu. Sfântul nu spune despre el ca e sfânt - spune ucenicul lui, spun cei din jurul lui, faptele lui. Se comite aici o eroare şi, de aceea, fac o precizarea - când se vorbeşte de unul sau doi - în închisoare a fost sfinţenie multă şi încă un lucru important, acolo s-au format caractere, aşa cum am spus mai înainte, faţă de care vieţile lui Plutarh sunt palide. Să dau un aspect: în luptă, de când e lumea-lume, a intrat un pic de cavalerism şi înainte de a începe lupta, şi după luptă şi în timpul luptei. Nouă nu ni s-a arătat în nici un fel (acest cavalerism). Dar oamenii aceştia au oferit ei o etică, numită în binecunoscutul "al 8-lea cuvânt" al părintelui Calciu, pe care o maică serafică l-a înregistrat cu delicateţe, încât rămâi uimit cât reuşeşte să surprindă trăsăturile acestui om până în ultima clipă când era la închisoare, ultima lui închisoare, unde avea 2 torţionari ca să îl terorizeze. Prin viaţa lui în celulă şi prin tot ce le oferea, pentru că miercurea şi vinerea nu mânca, puţina mâncare ce ni se dădea nouă, a reuşit să-i schimbe, pentru că, la un moment dat, unul din aceştia cedează şi spune:"Părinte, iartă-ne pe noi pentru ce ţi-am făcut, de acum înainte n-o să mai facem”. Iar un gardian vestit care a fost pus pe secţie ca să îl terorizeze, de asemenea (a cedat). Exista un ritual la închisoare, la toate închisorile din lume, se numeşte închidere şi deschidere. Tu eşti închis, te deschide ca să te numere şi iar te închide, se face închiderea. E o formalitate la toate închisorile din lume. Şi, de Înviere, când a venit să facă deschiderea, cel ce era în schimbul de noapte deschide uşa şi trece mai departe. A venit torţionarul şi preotul Calciu, cu duhul lui fecund, cu trăirea lui copleşitoare, a îndrăznit să îi spună "Hristos a Înviat"! Acela, descumpănit pentru un moment, era unul dintre cei răi pe treapta ticăloşeniei, s-a uitat în stânga şi în dreapta şi a zis "Adevarat a Înviat". Aceasta este adevărata învingere, nu să îl îngenunchezi, să îl sugrumi, că abia aşteaptă să răstoarne şi el, să îl convingi. Zice o mare valoare a noastră, o vioară aleasă, Traian Popescu, citând un vers din Imnul celor căzuţi: "Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea: dacă aici pe pământ a căzut o stea, sus în cer a răsărit un luceafăr”. Amin. Amin. Amin! (Cuvânt rostit la 23 noiembrie 2007, la mormântul Părintelui Gheorghe Calciu, de la Mânăstirea Petru Vodă, după săvârşirea parastasului la un an de la trecerea la Domnul).