Erezia ecumenistă a „botezului comun” (5)

Pentru ceea ce urmărim, trebuie să fie limpede însemnatul rol al teoriei „unităţii baptismale” romano-catolice jucat în acest acord. În scurta sa analiză făcută documentului, Mitropolitul Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei declară falsitatea „unităţii baptismale” şi o identifică în mod corect ca pe o altă versiune a mult-osânditei „teorii a ramurilor”, scriind: „Pentru ecumeniştii [ortodocşi] înţelegerea şi acceptarea botezului ereticilor (catolici şi protestanţi, care au modificat învăţătura despre Sfânta Treime şi alte învăţături de credinţă) înseamnă şi acceptarea statutului eclezial al „trupurilor” eretice şi, chiar mai rău, că cele două „biserici” (latină şi ortodoxă) sunt unite în pofida unor „mici” deosebiri, sau că provenim din aceeaşi biserică şi că trebuie să căutăm a ne întoarce la ea, formând prin unire acea singură şi unică biserică. Aceasta este o formulare vulgară a teoriei ramurilor” [1].

O formulare a teoriei ramurilor în temeiul unui „botez comun” se găseşte şi în textul adoptat şi semnat de către ecumeniştii ortodocşi în iunie 1997 la cea de-a Doua Adunare Ecumenică Europeană a Consiliului Bisericilor Europene. Acolo citim: „În apa botezului, recunoaştem prezenţa Duhului, care este izvorul întregii vieţi şi ne face părtaşi trupului lui Hristos” [2]. „Recomandăm ca bisericile [...] să caute a dobândi recunoaşterea reciprocă a botezului, în rândul tuturor bisericilor creştine” [3].

În cele din urmă, în luna iulie a anului 2004, eparhiile australiene ale Patriarhiilor din Constantinopol, Antiohia şi România au semnat în cadrul Consiliului Naţional al Bisericilor din Australia, aşa-numitul „Document de înţelegere”, în care recunosc „taina botezului” administrată în comunităţile neortodoxe (romano-catolice, monofizite, anglicane, luterane, congregaţioniste şi unitariene) şi promovează folosirea unui „Certificat de Botez” comun [4]. Aceasta înseamnă că ierarhii ortodocşi din Australia, cu părtăşia Constantinopolului, Damascului şi Bucureştiului, au recunoscut existenţa botezului per se în confesiunile neortodoxe. Fără precedent în Ortodoxie, acest acord se apropie primejdios de hotărârile Conciliului II Vatican, care afirma: „oricine crede în Hristos şi a fost botezat după o rânduială, se află într-o comuniune, încă nedesăvârşită, cu Biserica Catolică [...] toţi cei care se mărturisesc credincioşi, prin botez sunt încorporaţi în Hristos; din aceste pricini, aceştia sunt primiţi ca fraţi de fiii Bisericii Catolice [5]. Botezul este, atunci, legătura sacramentală de unitate, cu adevărat temelia comuniunii între toţi creştinii [6].

Concluzie: Apel pentru o întoarcere la acrivie

Ideile prezentate de către aceşti teologi şi ierarhi ortodocşi sunt limpede în acelaşi ton cu cele susţinute de teologii romano-catolici, păreri ce s-au dezvoltat îndeosebi după cel de-al Doilea Conciliu de la Vatican. Sunt viziuni ce contrazic învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi sfidează Sfintele Canoanele, atacă fiinţa Bisericii şi îi împiedică misiunea. Mai presus de toate, sunt viziuni care nesocotesc însemnătatea credinţei în ce priveşte unitatea – orice fel de unitate, fie că este numită „nedeplină” sau „deplină”, precum grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când toţi cred asemenea, atunci este unire” [7].

Mărturia Patristică asupra problemei botezului ereticilor nu a fost disputată niciodată, în pofida recentelor pretenţii care afirmă contrariul. Sfântul Atanasie cel Mare de pildă, a privit dreapta credinţă ca fiind începutul adevăratului Botez dătător de har. Cuvintele sale arată lămurit gândirea Sfinţilor Părinţi:

Aşadar, Mântuitorul nu numai că a poruncit să se boteze, ci şi grăieşte mai înainte: „Învăţaţi”, iar apoi „Botezând pre ei întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”; căci dreapta credinţă vine după învăţare, iar împreună cu credinţa vine sfinţirea Botezului. Sunt multe erezii care folosesc doar Numele [Treimii], însă nu în chip potrivit, precum am zis, nici cu credinţă grăitoare; prin urmare, apa pe care ei o întrebuinţează este fără de folos, lipsită fiind de bună-cucernicie, încât cel ce se udă de ea este mai degrabă întinat de necredinţă decât răscumpărat [8].