.Începând cu 1 ianuarie 2007, românii au reuşit să adere la structurile Uniunii Europene şi toată lumea s-a bucurat de parcă ar fi fost cel mai mare eveniment din istoria naţională. Dacă ar fi să facem o comparaţie cu „Revoluţia” din decembrie ’89, când toată lumea mulţumea lui Dumnezeu pentru că, după aproape o jumătate de secol de ateism, românii aveau în sfârşit libertatea să-L slujească, am fi foarte dezamăgiţi să constatăm că, pentru mulţi dintre conaţionalii noştri, „integrarea” a însemnat doar sticle de şampanie sparte, transmisiuni în direct şi mesaje ale oamenilor politici iar Dumnezeu a fost amintit doar în treacăt. Aceasta s-a întâmplat după ce El şi-a ţinut partea de „învoială” şi a ajutat acest popor să depăşească momentele grele de tranziţie economică iar noi, românii, „plini de recunoştinţă”, am început să-L uităm. Este o realitate tragică pe care suntem nevoiţi să o constatăm după ce religia creştină este prezentă pe aceste meleaguri de aproape două milenii. Cum s-a ajuns aici? După părerea mea, acest lucru se datorează faptului că românii nu-şi cunosc vocaţia naţională, nu au un scop bine definit ca popor sau, cu alte cuvinte, românii nu ştiu nici acum ce vor. Poate că ar fi nevoie de o întoarcere în trecut pentru a putea să ne dăm seama cine suntem şi la ce viitor avem dreptul să sperăm. Luna martie este un astfel de prilej pentru că, în ziua a douăzeci şi şasea, Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte pe sfinţii Montanus şi soţia sa Maxima, care au suferit moarte martirică în localitatea Sirmium (Mitroviţa) în anul 304.
Viaţa lor nu ne este prezentată în detaliu, întrucât nu s-au putut găsi consemnări în acest sens, în schimb, pe baza procesului verbal întocmit de grefa tribunalului din Singidunum (Belgrad), refăcut din documentele vremii, se poate reconstitui episodul morţii lor martirice.
Montanus era preot în Singidunum şi a fost nevoit să se adăpostească de persecuţiile declanşate în oraşul său în urma edictului din ianuarie-februarie 304 pe care împăratul Diocleţian (284-305) l-a emis la cererea lui Maximian Galeriu (286-305). Ajuns în localitatea Sirmium, reşedinţa provinciei Panonia Inferior, Montanus şi Maxima, soţia lui, au fost arestaţi şi duşi în faţa guvernatorului Probus care trebuia să-i determine să apostazieze. Mai întâi, Montanus a fost îndemnat să jertfească idolilor iar, atunci când a refuzat, guvernatorul a dat ordin să fie torturat. Preotul creştin a mărturisit că răbdarea de a suferi chinurile venea de la Însuşi Hristos pe care Îl adora iar guvernatorul a apelat la un şiretlic: a silit-o pe Maxima, soţia lui Montanus, să asiste la chinurile bărbatului pe care îl iubea, sperând ca ea să-l înduplece pe mucenic să se lepede de Hristos. Însă Maxima i-a dat guvernatorului Probus toate planurile peste cap, deoarece a vrut să sufere aceleaşi chinuri alături de soţul ei, pentru a se învrednici, la rândul său, de cununa muceniciei. Probus a intuit că nu are nicio şansă să îi facă pe cei doi soţi să renunţe la credinţa creştină şi atunci a dispus să fie aruncaţi în râul Sava, având legată, fiecare, câte o piatră de gât. Documentele spun că, înainte de a fi aruncat în albia râului, Montanus, asemenea arhidiaconului Ştefan (Fapte 7: 55-56), a avut o viziune: „Cu ochii minţii văd, Doamne, cum în această latură de pământ (văile Dunării) se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană” („in lingua romana clamat nomen Tuum sanctum per basilicas”).
La prima vedere acest sinaxar ne prezintă un martiriu fără vreo însemnătate specială iar vedenia lui Montanus este „doar” o profeţie pe care, fără îndoială, istoria a confirmat-o, pentru că, în această regiune, a apărut poporul român care a devenit creştin şi, în acelaşi timp, Îl slăveşte pe Dumnezeu în limba „romană”. Dacă suntem atenţi la istoria noastră, observăm că, în ciuda tuturor vicisitudinilor şi a lipsurilor evidente, am rămas, totuşi aici, pe un teritoriu foarte bogat. Oare de ce? Înainte de a da cuvântul istoricilor şi oamenilor politici îmi rezerv dreptul să exprim o părere teologică: poporul român a dăinuit în istorie pentru că vocaţia lui a fost una doxologică, de preamărire a lui Dumnezeu. Sfântul Montanus nu i-a prezentat pe români ca fiind o naţiune puternică sau foarte numeroasă, ci, pur şi simplu, a definit acest popor ca un popor rugător, menit să Îi aducă lui Dumnezeu laudă. De aceea, poate că nu întâmplător pe blazonul casei regale a României era scris în limba „romană”: „Nihil sine Deo” (nimic fără Dumnezeu).
Iată de ce, atunci când ni se pare că Dumnezeu ne-a părăsit, atât ca persoane cât şi ca popor, trebuie să ne întrebăm în ce măsură am respectat „înţelegerea” pe care Divinitatea a făcut-o cu noi, deoarece, cu ajutorul Ei, am depăşit de-a lungul timpului toate greutăţile, începând cu invaziile popoarelor migratoare şi terminând cu condiţiile aspre impuse României pentru aderarea la Uniunea Europeană. În schimb noi, românii, am început să uităm cine suntem şi, mai grav, am început să ne desconsiderăm menirea de popor doxologic.
Bunăstarea va veni mai încet, dar va veni, însă trebuie să avem grijă ca, o dată cu ea, să nu pierdem rugăciunea. Este mesajul pe care Montanus ni-l transmite de-a lungul istoriei şi încântarea lui de dinaintea morţii ne face să credem că viziunea pe care a avut-o a fost una despre un popor român împlinit din toate punctele de vedere. Să nu-l dezamăgim!
RSS 2.0